Nemuritorii de rand

Îl iubea și tremura de bucurie. Deci, iubea și ea, putea și ea să iubească. Nu era doar monstrul ăla atotiiubitor și-al nimănui care credea că este. Credea și se-ngrozea. Putea și ea să-și adune iubirea la un loc într-o boccea și s-o dea și unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipită.
Citește tot rezumatul cărții Nemuritorii de rand... Fusese doar o chestiune de timp și de frică, doar precauție. Însă acum își găsise omul potrivit, omul ei. Mai rămânea să-l și-ntâlnească, dar, la cât timp trecuse, la câtă viață, ce mai contau câteva luni. Până atunci, își vor scrie și vor vorbi mult la telefon. O să reziste ea, e o stoică, nu vreo disperată. Marea iubire trebuie compensată cu ceva, nu? E ca o casă căreia începi să-i astupi găurile din pereți și din dușumea mult înainte s-o construiești. Fragment din cartea Nemuritorii de rând, de Ana Barton "În partea aia de insula unde trăia el, nu mai erau nici ciuperci în ultimii ani, dar ea nu știa. Se speriase pentru că dispăruseră din toate locurile știute de ea, locurile de-aproape și de nu chiar aproape, și-așa ajunsese la casa lui Ari, sperând să găsească ciuperci, traversând toată insula, sprijinită în bățul ei bătrân, adus de tânăr de mare, demult, când l-a luat din apă doar pentru că avea o nuanță de verde pe care ea nu o cunoștea. L-a dus acasă și l-a ținut la fereastră, uitându-se cum se tot schimbă la față, până verdele ăla crud s-a făcut coajă subțire, brună, și apoi un fel de scoarță aproape neagră. Acum, bățul ăla, Ipo îi pusese numele, era ființa cea mai apropiată de ea. Ca întotdeauna, cu Ipo plecase Sofia să caute ciuperci. Pornise în căutarea lor la câteva zile după ce nu mai văzuse nici vreo umbră de-a lor prin împrejurimi. Nu văzuse nici pe drumul către Ari, dar se ferise să plângă, de teamă că plânsul i-ar slăbi vederea și-ar putea să treacă pe lângă vreun cuib de ciuperci și să-l piardă. Atunci îl văzuse pe Ari pentru ultima dată, ceea ce ea știuse, că Ipo îi cântase sub palmă în felul ăla în care o făcea când vedea o moarte, însă Ari nu știuse. Stătuseră amândoi de vorbă ore multe, bărbatul o tratase cu niște uscături aduse de ai lui de peste mare, apoi băuseră un fe1 de vin de smochine, în partea ei nu mai erau smochine de mult timp, așa că Sofia se bucurase. Vin era mult spus, poate mai bine era să-i fi zis ceai statut. Ari era vesel și pus pe vorbă, ea l-a ascultat liniștită și nu l-a întrerupt niciodată. Nici măcar atunci când i-a spus că ciuperci nu mai văzuse de ani pe lângă casa lui. " Citește mai puțin...