Eu si Mos Craciun

Cea mai îndrăgită serie de povești de Crăciun pentru copii. Să înceapă bătălia pentru Crăciun! Nu e ușor să fii copil și să crești în Elfhelm, chiar dacă părinții tăi adoptivi sunt Moș Crăciun și Mama Crăciun.
Citește tot rezumatul cărții Eu si Mos Craciun... De exemplu, școala elfilor poate fi de-a dreptul plictisitoare când trebuie să cânți colinde de Crăciun în fiecare zi – chiar și în iulie – și când pici la toate examenele de făcut jucării. Să nu mai zicem că e mereu foarte, foarte frig. Dar când gelosul Iepuraș de Paște și armata lui de iepuri atacă Elfhelm pentru a opri Crăciunul, e rândul Ameliei să-și ajute nouă familie și pitorescul sat de elfi ca să păstreze viu spiritul Crăciunului, înainte să fie prea târziu… Fragment din cartea "Eu și Moș Crăciun" de Matt Haig: "Atunci am făcut singurul lucru la care eram cea mai pricepută din lume. M-am urcat pe horn. Spre deosebire de casele elfilor, casa lui Moș Crăciun fusese construită la scară omenească, inclusiv hornul. Așadar a fost simplu pentru mine se încap înăuntru. La jumătatea distanței în sus, mi-am proptit picioarele și spatele de pereții opuși ai hornului plin de funingine și am stat acolo, cu genunchii la piept, și am mai plâns o vreme. Aș fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna. Nevăzută, în întuneric, fără să deranjez sau să jignesc pe nimeni. Cum plângeam eu așa, mi-am dat seama de un lucru - nu eram potrivită nicăieri. N-aveam să mă integrez niciodată, oriunde m-aș fi aflat. În Londra, la azilul de săraci, eu eram cea pe care domnul Jeremiah Creeper o ură cel mai mult. Niciodată nu mă integrasem. Chiar și înainte de asta, faptul că eram o față-coșar mă făcea un fel de ciudățenie printre ceilalți copii. Iar acum, poftim, se întâmplă din nou. Tocmai aici, dintre toate locurile, unde crezusem că viața avea să fie minunată și magică. Unde crezusem că aveam să fiu fericită pentru totdeauna. Dar nu plângeam pentru mine. Adică, nu numai pentru mine. Plângeam fiindcă făcusem situația și mai grea pentru Moș Crăciun. Probabil tot Elfhelmul avea să se întoarcă împotriva lui acum. În timp ce făceam eforturi să încetez cu suspinele, am auzit ceva de jos. O voce. - Amelia? M-am uitat și, în întuneric, am văzut fața lui Mary privind în sus, la mine. Se aplecase în vatră și părea, de bună seamă, surprinsă să mă găsească acolo. - Ce faci acolo, sus, scumpo? - Voiam doar să fiu singură. - Păi, cu toții vrem să fim singuri, uneori. Eu cu siguranță vreau. Însă atunci mă duc doar în camera mea și închid ușa. Nu mă sui într-un horn. - Mie îmi plac hornurile, i-am spus. Știu ce să fac într-un horn. Spre deosebire de oriunde în altă parte. - Vino să mănânci niște mure și să-mi spui care e problema. Am ascultat-o și am coborât. - Ia uite ce fata ai! a exclamat ea. Cu toată funinginea aia. Cu toate lacrimile alea. M-am uitat în oglindă. Lacrimile săpaseră mici făgașe prin funingine. - Ce s-a întâmplat, Amelia? Ce e în neregulă? M-am gândit la pagina de titlu a Adevărului Zilei. M-am gândit la sanie. M-am gândit la școală. M-am gândit la atelier. M-am gândit la cum fusesem aproape mâncată de un copac. M-am gândit la Moș Vodol, care fusese împotriva mea de la început. M-am gândit la toți ochii ațintiți asupra mea pe Strada Principală, lângă standul de ziare. - Totul. Și i-am spus. I-am spus totul. Apoi - când Moș Crăciun a venit acasă - Mary i-a spus și lui. Dar Moș Crăciun știa. - Am văzut ziarul, a zis el, așezându-se în balansoar cu Căpitanul Funingine torcând în poală. Moș Vodol s-a apucat iar de șmecheriile lui. - Îmi pare atât de rău, am zis eu. N-ar fi trebuit stau niciodată aici. Ar trebui să mă întorc la Londra. Ar trebui să mă duci acolo, în seara asta." Citește mai puțin...