Barba albastra

Saturnine e hotărâtă să-și caute chirie, pentru că dormitul pe canapea în micul apartament al prietenei sale nu este o soluție pe termen lung. Și are norocul să găsească o ofertă extrem de atrăgătoare: o cameră spațioasă, cu chirie modică, într-o zonă selectă a Parisului.
Citește tot rezumatul cărții Barba albastra... Desigur, mai sunt și alte persoane care vor să vadă camera, însă doar ea pare cu adevărat interesată de ofertă, celelalte dorindu-și doar să-l vadă pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale cărui opt precedente colocatare au dispărut. Și, într-adevăr, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatară. E un bărbat ciudat, care vorbește ca din cărți și nu iese niciodată din casă. Saturnine are acces la întregul apartament, mai puțin la o cameră în care îi este interzis să intre. Ce se ascunde acolo? Va dispărea și Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Și ce s-a întâmplat oare cu ele?   O reflecție savuroasă asupra iubirii și a morții. - Le Parisien    Maestra a dialogului spumos, Amelie Nothomb ni se dezvăluie în Barbă Albastră mai spirituală ca niciodată. - L’Express    Un roman erudit și plin de umor, pe care îl vei devora cu apetitul unui căpcăun. - Le Figaro Magazine    O revizitare plină de imaginație a celebrei povestiri a lui Perrault. - Paris Match   Amelie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966 în orașul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomați. A locuit pe rând în Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma și Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului și a câștigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și de două ori Premiul Alain Fournier. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci și cinci de limbi. În seria de autor Amelie Nothomb, a mai apărut romanul Lovește-ți inima! Fragment din cartea "Barbă albastră" de Amelie Nothomb "— Câte vrăjitoare au fost declarate nevinovate în urma ordaliei?  — Niciuna.  Saturnine a izbucnit în râs.  — Aveți dreptate, e un progres al naibii de mare.  — Nu văd care-i legătura. Ordalia dovedea că acestea meritau să moară.  — Ați mers vreodată desculț pe cărbuni încinși?  — Văd că o tot țineți pe-a dumneavoastră. E normal. Sunteți franțuzoaică.  — Nu. Sunt belgiancă.  Bărbatul a ridicat capul și a privit-o cu interes.  — Atunci aveți și sânge spaniol, prin Carol Quintul.  — E o chestie cam de demult.  — Ba nu. N-am ieșit niciodată din secolul al XVI-lea. Ca dovadă, traficul de indulgențe.  Până în acel moment, Saturnine crezuse că avea de-a face cu un provocator. Acum înțelegea că avea de-a face cu un nebun.  — E interesant să citești registrele tribunalului Inchiziției, dar totul are o limită. Mai departe ce-o să citiți?  — O să-i recitesc pe Gracian și pe Lull.  — Secțiunea spaniolă de la Luvru e perfectă pentru dumneavoastră, probabil că mergeți des acolo.  — N-am fost niciodată.  — Glumiți?  — Nu. Nu merg niciodată în oraș. De douăzeci de ani n-am mai ieșit din casa asta.  — Nici măcar pentru o plimbare cu mașina?  — Nici măcar.  — Păi atunci, de ce mai dețineți un șofer și un Bentley?  Saturnine se pregătea să reformuleze acel „dețineți un șofer", dar stăpânul casei n-a părut deloc șocat de exprimare și i-a răspuns:  — Secretarul meu și omul care se ocupă de curățenie recurg adeseori la serviciile șoferului și ale mașinii sale. În ce mă privește, prefer să rămân aici. Lumea de-afară mă dă peste cap prin vulgaritatea și banalitatea ei." Citește mai puțin...