A
tunci când încearcă să se edifice teologic, contemporaneitatea antitrinitară face apel la două categorii complementare de resurse: în primul rând, la precedentul istoric, recognoscibil în fiecare din trăsăturile lui dogmatice și, de aceea, comensurabil, iar în al doilea rând, dar poate într-un mod mai decisiv, la propriul imaginar, atât la cel propriu-zis (întemeiat pe presupuse noi revelații și noi profețil), cât și la unul de factură exegetică ce propune lumii, ca într-o autentică gnoză, sensuri biblice „necunoscute".
