Cetatea sub blocada ideii. Schița fenomenologică a istoriei gîndirii politice Gîndirea politică îi apare autorului ca un act de reflexivitate al omului hotărît să-și cunoască o anumită determinare socială, adică pornit să dezvăluie temeiul uneia dintre "aparițiile" sale sociale.
Forma pe care gîndirea politică o ia este aceea a unui sistem de idei despre mediul politic, înțeles că ansamblul actelor și formelor prin care oamenii participă la spațiul comun (public), la politică și filosofia politică care se constituie ca modalități de cunoaștere a apariției fenomenale proprie statului și cetățeanului și că ipostaze ale gîndirii politice. Temeiul constituirii lor ca sisteme de cunoștințe, ca forme de cunoaștere, este "obiectul" discursului din lucrarea de față. Reflecțiile asupra "cetății ideale" au dat seama, istoric, de o mișcare pulsatorie ușor de recunoscut în spațiul gîndirii politice, mișcare ce nu este însă decît reflexul neîncetatei reveniri a vieții umane la sine, revenire "conștientă de sine". Această mișcare se petrece în topos-ul gîndirii politice, adică în locul în care mijește recunoașterea de sine a vieții umane, act necesar vieții înseși, mai bine-zis, desfășurării sale publice. Două lumi prind chip aici: a) spațiul vizibil al vieții publice , unde putem ușor recunoaște forme de viață și idei despre acestea; b) viața umană însăși și topos-ul gîndirii politice, unde "viața însăși trăiește" și unde capătă chip, prin reflexivitatea vieții, ideea despre "cetatea ideală". Autorul a încercat să refacă forma acestor două lumi. Lucrarea de față are ca obiect istoria gîndirii politice, de la constituirea polis-ului pînă la Nietzsche; autorul își propune să reconstruiască această istorie dintr-un unghi filosofic. Din capul locului trebuie să lămurim, pentru a putea înainta firesc în spațiul acestei teme, semnificațiile termenului de "gîndire politică" și să identificăm orizonturile în care el poate fi tematizat. Pe temeiul astfel constituit, trebuie să refacem ipostazele istorice , chipurile sale legate de timpul istoric. Actul care se proiectează astfel nu va fi posibil fără o metodă potrivită, o cale care să ne îngăduie să decodăm semnele prezenței gîndirii politice, formele acestei prezente, "prizele" sale cu realitatea socială, adecvarea sa antropologică. Socotim că o astfel de cale este metoda fenomenologică.
