Teatru III: Victimele datoriei. Amedeu. Tabloul

Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs.
Citește tot rezumatul cărții Teatru III: Victimele datoriei. Amedeu. Tabloul... Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs. Am încercat, în Victimele datoriei, să înec comicul în tragic. Amedeu e, înainte de toate, drama cuplului. O dramă realistă, dar tratată cu mijloace neobișnuite, cu elemente insolite, precum acest personaj monstruos care, aflat între două personaje, e întruchiparea unui duh neînduplecat: neputința lor de a iubi provoacă, fără îndoială, un soi de pasivitate latentă. Tabloul ar putea fi o poveste cu zâne și cu bătrâne vrăjitoare. Poate fi o ilustrare a miracolelor științei medicale (succese ale tratamentelor de întinerire, de grefe, implantări de organe și membre care lipsesc etc.) și ale chirurgiei estetice. Dacă e altceva, spectatorii își vor da seama. Comicul nu e bun decât dacă e îngroșat; trag nădejde că e așa. Și comicul nu e comic decât dacă e puțin înspăimântător. Al meu este oare așa? - Eugene IONESCO Fragment din cartea "Teatru III: Victimele datoriei. Amedeu. Tabloul" de Eugene Ionesco "Madeleine iese în tăcere. Choubert se față în față cu Polițistul, care, întors către public, așezat la masă, își ține capul în mâini și rămâne nemișcat. CHOUBERT: Glasul s-a stins. (Choubert i se adresează Polițistului) Tată, noi doi nu ne-am înțeles niciodată.... Mai poți poți să mă auzi? Am să te-ascult, iartă-ne, noi te-am iertat... Arată-ți chipul! (Polițistul nu se mișcă.) Erai dur, poate nu erai foarte rău. Poate nici nu-i vina ta. Nu e din cauza ta. Uram violența ta, egoismul tău. Nu mi-a fost milă de slăbiciunile tale. Mă băteai, dar eu am fost mai dur ca tine. Disprețul meu te-a lovit mult mai tare. El te-a ucis, nu-i așa? Ascultă-mă... Trebuia s-o răzbun pe mama... Era datoria mea... Dar care era MADELEINE, scoasă din minți: M-am săturat. Nu mai suport. Scoate un mic flacon din sân și îl duce la gură. POLIȚISTUL: Ești nebună! Să nu-mi faci mie una ca asta! Auzi?! Polițistul se îndreaptă spre Madeleine, o ia de braț ca s-o împiedice să-nghită otravă, apoi, brusc, odată cu schimbarea expresiei de pe chipul său, o obligă să ia otrava. Choubert scoate un țipăt. Întuneric. Din nou lumină. E singur pe scenă. CHOUBERT: Am opt ani. E seara. Mama mă ține de mână. Suntem pe strada Blomet, după bombardament. Trecem printre ruine. Mi-e frică. Mâna mamei tremura în mâna mea. Dintre ruinele zidurilor apar brusc siluete. în întuneric, le strălucesc doar ochii. Madeleine își face apariția, în tăcere. Se-ndreaptă spre Choubert. E mama lui. POLIȚISTUL, apare la celălalt capăt al scenei, se apropie pas cu pas, foarte încet: Căută printre umbrele astea, poate e și Mallot... CHOUBERT: Ochii lor se sting... Totul se cufundă în noapte, rămâne doar lumina unei ferestre în depar-tare. E atât de întuneric că n-o mai văd pe mama." Citește mai puțin...