Sprințarei Isabella i s-a interzis să părăsească insula natală, așa că își petrece timpul visând la tărâmurile despre care tatăl ei, un cartograf faimos, i-a povestit de atâtea ori.
Atunci când prietena ei cea mai dragă dispare în ”Tărâmurile uitate”, Isabella se oferă să o caute. Doar știe să citească hărțile, indiferent cât de elaborate ar fi, poate să se ghideze după stele și e mai mult decât dornică să plece într-o aventură. Lumea de dincolo de zidurile orașului însă e plină de pericole, iar un demon de foc îi dă bătăi de cap așa cum nu își imagina. Curând, Isabella realizează că nu trebuie doar să își găsească prietena, ci și să salveze insula de la pieire. Oare va face față provocării? Fragment din romanul "Cerneală și stele" de Kiran Millwood Hargrave: “Băiatul a ezitat o clipă, apoi a fugit spre ușa de la intrare, care atârna în balamale, pe urmă s-a oprit brusc și făcut câțiva pași în spate. Masha și-a făcut apariția, cu o umflătură pe fruntea-i ridată. Un alt bărbat în albastru îi ținea mâinile imobilizate la spate. Pablo se făcuse mic. Primul soldat s-a ridicat în picioare și a scuipat sânge pe jos. Pablo și-a întins încheieturile mâinilor înspre cătușele pe care soldatul și le desprinsese de la curea și a încasat palma, făcând doar o grimasă. Masha a fost eliberată și imediat a început să implore. — Vă rog, nu-i decât un copil! — Tăcere! Masha și-a mușcat mâna, clătinând din cap. Soldatul a scos o altă pereche de cătușe. — Ea n-a făcut nimic... a început Pablo. — Am primit ordine. Un al treilea soldat i-a smucit brațul la spate lui Da. — Nici el nu a fost acolo. Am făcut câțiva pași în față. A fost acasă, cu mine... — Nu o pot lăsa singură pe fiica mea, a spus Da, zbătându-se, însă nimeni nu îl asculta. — Vă rog, am spus eu printre sughițuri. Nu-l luați, n-a făcut nimic! Vă rog nu... Bărbatul și-a ridicat mâna deasupra mea, iar Da a exclamat: — Isabella, nu! M-am dat atunci la o parte, în timp ce ei erau împinși cu brutalitate pe ușă afară. Cei doi soldați care îl țineau pe Pablo nu-l lăsau din ochi, însă eram convinsă că nu va încerca să scape. Nu atât timp cât mama lui era în pericol. Îmi simțeam trupul amorțit și gura încleștată. Nu îi puteam lăsa să îl ia pe Da, dar nu vedeam cum i-aș fi putut opri. Când cei trei au fost îngrămădiți în căruța închisorii, Da a făcut o grimasă pe trepte. Am fugit în casă, căutându-i din priviri bastonul. Acesta era proptit de perete. Eu l-am luat și i l-am dat lui Dă printre zăbrele. Însă primul soldat, cel cu ochi glaciali și bici, ne-a văzut. L-a smuls din mâinile lui Da și l-a rupt pe genunchi. Bățul rupt în două a ajuns pe jos. Căruța a luat-o la vale, iar eu m-am lăsat în genunchi în praf și am adunat bucățile de lemn.”
