Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit

Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Răsărit este continuarea romanului Turma pastorului mut, apărut în 2016. Cînd prezentul nimicește utopia și viitorul, ne rămîn ucronia și trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropăr»), arheologul și poetul Marius Oprea și-a descoperit vocația prozei lapidare, intense, mișcătoare.
Citește tot rezumatul cărții Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit... Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine și vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul își extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Roman de Răsărit din 2056 și un manuscris al său de aceeași factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculației raționale, (auto)ficțiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele și-au găsit soluțiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele? - Sorin Antohi SF sau literatura confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre șovăielnică în șinele pierdut și, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, țară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească și Liniștea Sufletească», țară al cărei Imn Național este Somnoroase păsărele, compus de un copil, țară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, țara în care Bucureștiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate și înduioșătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», șarpele anguis fragilis, cîntecul guguștiucului care anunță «iminenta înălțării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare și înțelept tălmăci de semne ale prezentului. Iubire: pentru țara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingașă ironie. Și iubire pentru Cristina! Aflați în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Roman de Răsărit își pierde numele și rînduielile. - Ovidiu Simonca Fragment din roman: "Măcelarul lovește cu barosul chiar între coarnele plecate ale vitelei, care așteaptă cu gîtul întins, trasă de nări tocmai de cel care a scos-o pe lume din burta mamei, cu zece luni în urmă. Ochii ei privesc fără să înțeleagă și oglinda lor e mare cît lumea: e chiar în fața ei chipul atît de cunoscut, acela pe care l-a zărit primul pe lume. Mirosul fricii răzbate prin nările trase dureros cu degetele care au scos-o din mațul prea strimt al viței, salvînd-o pentru a o jertfi pe altarul unei nunți care stă să înceapă. Nu e frica ei, e frica aceluia care o privește și moartea nu e a ei, ci a lui. Așa mă gîndesc, ascultînd muzica de nuntă care străbate dintr-o ogradă îndepărtată a satului. Mireasa e gravidă, mi-a șoptit cu o privire iscoditoare tanti Veta aseară, dar nu-mi pasă, în satul în care am copilărit vin foarte rar, doar pentru că aici sînt mormintele familiei. Casa bunicilor și a copilăriei mele mi se pare acum mică, mici mi se par toate casele satului și satul cu totul. Am găsit aseară în urzici, la marginea gardului de sîrmă ruginit al grădinii, unde mă pregăteam să fac pipi, o cruce din metal cu email negru, era de la mamaia Geană, îmi aduc aminte că o purtăm la gît legată cu o ață tare, din aceea medicală, pentru cusut operații, cînd veneam pe la țară, înainte să se sfîrșească bunicul și îmi mai amintesc că am reușit să o rup și am aruncat-o în iarbă, zdrelindu-mi gîtul, beat și furios, atunci cînd el a închis ochii. Moartea bunicului Lisandru, zis Cucu, porecla a satului care nu-i plăcea, în copilărie se urcase într-un nuc desfrunzit din luncă și a început să cînte precum un cuc singur într-un nuc, anunțînd o primăvară încă departe de ea, mă dăduse peste cap. Eram student și nu-mi mergea prea bine, din pricina anchetelor Securității, pentru că „fluierasem în biserică", cum plastic mi-a spus un anchetator, unii profesori își arătau zelul față de regim frecîndu-mi ridichea, dar se mai compensă, alții îmi dădeau zece fără să deschid gura și între aceste două ape mă scăldam eu, în bălțile fricii. Mă învoisem de la facultate, dar secretară-șefă, o comunistă zeloasă cu jumătate de normă la Securitate mi-a trecut toate absențele drept nemotivate, sporindu-mi astfel palmaresul. Dar nu-mi păsă. L-am revăzut pe taica Lisandru opt ani mai tîrziu, cînd i-am spacluit oasele, ajutat de frate-meu, care săpase groapa, ca să-l îngropăm pe tata, mort pe neașteptate. " Citește mai puțin...