Arhitectul parizian

    Paris, 1942. Tânărul și talentatul arhitect Lucien Bernard acceptă o comandă care îi poate aduce o mare sumă de bani, dar care riscă să-l trimită la moarte. Misiunea lui este să proiecteze o ascunzătoare pentru un evreu bogat, un spațiu atât de puțin vizibil, încât nici chiar cel mai hotărât ofițer german să nu-l găsească.
Citește tot rezumatul cărții Arhitectul parizian... Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i păcăli pe naziștii care au ocupat Parisul, orașul său iubit, este o provocare căreia nu-i poate rezista. Dar, atunci când o familie de evrei dintr-una dintre ascunzătorile sale sfârșește tragic, problema creării acestora devine o chestiune personală.     Arhitectul parizian ne invită să reflectăm la ceea ce ne datorăm unii altora și la cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a face ceea ce e corect.     „O poveste frumoasă și elegantă despre o serie de fapte de eroism neașteptate ale unui om obișnuit în vremea celui de-al Doilea Război Mondial.“ - Malcolm Gladwell    „Personajele lui Belfoure sunt bine conturate și complexe. Emoția, eroismul și arta se amestecă în acest roman tulburător și captivant.“ - Publishers Weekly     Fragment din romanul "Arhitectul parizian" de Charles Belfoure:     “Nemții intrară în bucătărie și răsturnară masă uriașă, care se prăvăli cu zgomot la podea, făcând-o pe Juliette să tremure de frică. Tropotul cizmelor la câțiva centimetri deasupra ei era insuportabil. Ca să nu izbucnească în urlete, fu nevoită înfigă pumnul în gură. Adâncitura de sub gura de scurgere îi oferea suficient spațiu cât să stea cu brațele în jurul trupulul, însă avea doar un metru și jumătate adâncime, forțând-o să stea ghemuită pe o pernă. Înspăimântată de-a binelea, închise ochii și își duse genunchii la piept, ghemuindu-se în poziția fetusului și tremurând din toate încheieturile.     Faptul că toate acestea se întâmplaseră din senin o zdruncinase complet. Șederea ei în căsuța aceea confortabilă fusese plăcută, aproape ca un concediu permanent, infinit mai agreabilă decât traiul din cușca leilor. Încă se minună cât noroc avusese să descopere acest loc. Iar acum urma să moară. Zgomotul și vânzoleala păreau să nu se mai sfârșească, iar soldații tropăiau întruna pe gură de scurgere. Juliette își lăsă mainlle moi și începu să plângă. Cu un efort supraomenesc își înăbuși imboldul de a țâșni în picioare și de-a izbi tăva de deasupra cu creștetul capului, azvârlind-o cât colo și băgându-i în sperieți pe soldați. Avea de gând să zbiere: „Aici sunt, naziști afurisiți! Ucideți-mă ca să încheiem odată toată tărășenia".     Dar tocmai atunci simți o mișcare în pântec, urmată de alta. Juliette își pipăi pântecul dezvelit. Unde naiba-i stătea capul? „În mine trăiește un om de știință", își spuse ea, „care nevoie de ajutorul și de îndrumarea mea." Bucuria de a oferi pruncului ei primul microscop. Clipa în care avea să absolve magna cum laude. Iar peste patruzeci de ani urma să meargă la Stockholm, când Mărie sau Pierre avea să câștige Premiul Nobel. Viitorul se anunță atât de luminos. Surâse și hotărî să nu se predea în ruptul capului ticăloșilor de naziști. Juliette nu avea nici cea mai mică intenție să-și încheie socotelile cu viață." Citește mai puțin...