Povestea fetitei pierdute

Povestea fetiței pierdute. Al patrulea volum din Tetralogia napolitană de Elena Ferrante În Povestea fetiței pierdute, Elena și Lila au ajuns acum la vârsta maturității; amândouă au avut parte atât de împliniri, cât și de eșecuri.
Citește tot rezumatul cărții Povestea fetitei pierdute... Dincolo de toate, prietenia lor a rămas punctul în jurul căruia le gravitează viețile. Au luptat să scape de cartierul sărăcăcios din Napoli în care au crescut. Elena s-a căsătorit, s-a mutat la Florența și a publicat câteva cărți bine primite. În acest ultim volum al tetralogiei, asistând neputincioasă la disoluția lumii pe care și-a creat-o, decide să se întoarcă la Napoli. Lila, de pe altă parte, n-a reușit niciodată să se îndepărteze de orașul copilăriei. A început o afacere de succes, dar asta a adus-o mai aproape de conflictele violente din sânul comunității măcinate de ură, șovinism și agresivitate. Cele două eroine se atrag, se resping, se influențează reciproc, se îndepărtează și apoi se regăsesc, se invidiază și se admiră la nesfârșit. Viața le supune la noi provocări, dar Lila și Elena descoperă, fiecare în ea însăși, dar și în cealaltă, forța necesară pentru a merge mai departe. Pe fundalul unui Napoli pe cât de seducător, pe atât de periculos și al unei lumi aflate într-o transformare radicală, povestea prieteniei de o viață dintre cele două protagoniste este spusă cu un talent și o sinceritate inegalabile. Cele patru volume constituie o șagă impresionantă la care simți nevoia să te întorci și care îți aduce noi revelații de fiecare dată. Odată cu acest ultim volum remarcabil al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante transformă povestea despre Lila și Elena într-o epopee extraordinară care se întinde de-a lungul a șase decenii și se constituie într-un portret al unui cartier, al unui oraș în tranziție și al unei țări ce-și croiește drum cu greu prin prima jumătate a secolului XX. - The New York Times Acest remarcabil ultim volum confirma faptul că Tetralogia Napolitană este capodopera Elenei Ferrante. - Publishers Weekly Romanele Tetralogiei Napolitane sunt construite pe mai multe planuri, iar Ferrante îmbină perfect felul de a povesti cu efectele stilistice cu totul speciale. - The Independent Autor recomandat de Vasile Ernu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din romanul "Povestea fetiței pierdute" de Elena Ferrante: „Mi-era frică, oh, da, eram foarte speriată. Dar, spre marea mea surpriză, nu eram la fel de speriată ca Lila. În acele secunde ale cutremurului, ea se despuiase brusc de femeia care fusese până cu un rninut mai devreme — cea care știa să calibreze cu precizie gânduri, cuvinte, gesturi, tactici, strategii de parcă în acea împrejurare ar fi considerat-o o armură inutilă. Acum era alta. Era persoana pe care o văzusem în noaptea de Anul Nou din 1958, când izbucnise războiul focurilor de artificii între familia Carracci și familia Solară; sau cea care mă chemase la Sân Giovanni a Teduccio, când muncea în fabrica lui Bruno Soccavo, credea că e bolnavă de inimă și voia să mi-l lase pe Gennaro pentru că era sigură c-o să moară. Numai că în trecut punctele comune ale celor două Lila încă existau, acum cealaltă femeie părea să fi apărut direct din viscerele pământului, nu semăna nici măcar un pic cu prietenă pe care cu câteva minute devreme o invidiarn pentru cum știa să aleagă cuvintele la perfecție. Nu-i semăna nici măcar la trăsături, pe care teamă le deformase. Eu n-aș fi putut să sufăr niciodată o metamorfoză atât de bruscă. Autodisciplina mea era stabilă, lumea rămânea în jurul meu firească și în momentele cele mai îngrozitoare. Simțeam că Dede și Elsa erau cu tatăl lor la Florența, într-un loc aflat în afara pericolului, lucru care în sine mă liniștea. Îmi doream că tot ce fusese mai rău să fi trecut, ca nicio casa din cartier să nu se fi prăbușit, ca Nino, mama mea, tatăl meu, Elisa, frații mei să se fi speriat în mod sigur la fel ca noi, dar, tot la fel ca noi, să fie în viață. Ea, în schimb, nu, nu reușea să gândească în felul acela. Se frământă, tremura, își mângâia burta, părea să nu mai creadă în nicio legătura stabilă. Pentru ea Gennaro și Enzo pierduseră orice legătură, între ei și cu noi, se descompuseseră. Scotea un fel de horcăit, cu ochii ieșiți din orbite, se prindea de ea însăși, se strângea în brațe. Și repeta obsesiv cuvinte complet nepotrivite cu situația în care ne găseam, articula fraze lipsite de sens și totuși le rostea cu convingere, înghiontindu-mă." Citește mai puțin...