Zilele abandonului

Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei și creșterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire și descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal.
Citește tot rezumatul cărții Zilele abandonului... Are treizeci și opt de ani, doi copii și un câine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deși i se pare că viața s-a sfârșit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a înțelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească și a lăsat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie. Furia, rătăcirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzația de sfârtecare a familiei și abandonul de sine pun stăpânire pe eroina Elenei Ferrante, care, încetul cu încetul, simte că pierde contactul cu viața reală. În plus, e bântuită de o amintire din copilărie care o aduce în pragul nebuniei – amintirea unei femei care, după ce a fost părăsită de soț, a hotărât să-și pună capăt zilelor.   Bestseller în Italia timp de aproape un an, Zilele abandonului descrie încercarea unei femei părăsite de a găsi, după luni de furie, îndoieli, autocompătimire și disperare, o cale de a-și depăși suferința și de a-și construi o nouă viață.   Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numita „Febra Ferrante". Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – și a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbește într-un stil plin de frumusețe și forța despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie.   Zilele abandonului a fost ecranizat de Roberto Faenza în 2005, cu Margherita Buy, Luca Zingaretti și Goran Bregovic în rolurile principale, filmul fiind nominalizat la Leul de Aur în cadrul Festivalului de Film de la Veneția.   Un roman sobru, fără sentimentalisme, plin de pasaje scrise cu o intensitate amețitoare. Ferrante își dă măsura talentului în descrierea obsesiilor ineluctabile care alcătuiesc peisajele noastre mentale. - La Stampă   Ferrante descrie în detaliu microcosmosul personal al unei femei abandonate, drumul sinuos către Acceptare și urmele dureroase ale trecerii timpului. - El Mundo   Una dintre cele mai mari scriitoare din Italia ultimilor ani. - Corriere della Sera   Nimic din ce citești despre cărțile Elenei Ferrante nu te pregătește pentru ferocitatea scrisului ei. - The New York Times   O capodoperă! Fascinația romanului rezidă în inteligența necruțătoare a vocii sale narative. - The Philadelphia Inquirer Elena Ferrante a mai scris și volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă și Iubire amară, precum și cartea pentru copii Noaptea pe plajă.   Povestea fetiței pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) și a primit Medalia de Aur pentru ficțiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016). Prietena mea genială, primul roman din Tetralogia Napolitană, a fost ecranizat de HBO sub forma unui mini-serial. Autor recomandat de Vasile Ernu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din romanul "Zilele abandonului" de Elena Ferrante "Insistăm să aflu mai multe când mobilul, pe care nu știu de cât timp nu-l pusesem la încărcat, n-a mai dat semne de viață. Am căutat frenetic prin casă încărcătorul, nu l-am găsit. Cu o zi înainte reordonasem fiecare colțișor pentru vizita lui Mario, fără îndoială îl vârâsem într-un loc sigur de care acum, oricât scotoceam, agitată, peste tot, nu reușeam să-mi amintesc. Am făcut o criză de nervi, Otto a început să latre în mod insuportabil, am aruncat cu mobilul în perete ca să evit să-l arunc înspre câinele-lup. Aparatul s-a spart în două, bucățile au ajuns pe podea și au scos două sunete seci, câinele s-a năpustit asupra lor, lătrând ca și cum ar fi fost vii. Când m-am liniștit, m-am dus la telefonul fix, am ridicat receptorul, am auzit din nou șuieratul acela lung, vocile depărtate. Dar în loc să închid, aproape în mod automat, cu un gest obișnuit al degetelor, am format numărul lui Lea. Șuieratul s-a întrerupt brusc, tonul a revenit, misterele telefoanelor. S-a dovedit inutil să încerc s-o sun încă o dată. De-acum trecuse ceva timp și când prietena mea mi-a răspuns, am simțit că se chinuia să fie reticentă. Poate c-o dojenise soțul ei sau ea însăși își regretase contribuția la complicarea unei situații deja celebru de complicată. Mi-a zis cu o stinghereală afectuoasă că nu știa altceva. Nu-l văzuse pe Mario de mult și despre iubita lui chiar nu știa nimic, dacă era tânără, dacă era bătrână, dacă lucra. Cât despre locuința lor, piața Brescia era doar un indiciu cu caracter general: putea fi vorba de bulevardul Palermo, strada Teramo, strada Lodi, greu de spus, în toată zona aceea nu erau decât nume de orașe. Și, oricum, i se părea destul de neobișnuit că Mario ajunsese acolo. M-a sfătuit să renunț, timpul le-ar fi rezolvat pe toate. Asta nu m-a împiedicat, în aceeași seară, să aștept să adoarmă copiii pentru ca apoi să ies cu mașina și să mă învârt până spre ora unu, două noaptea prin piața Brescia, pe bulevardul Brescia, pe bulevardul Palermo. Am înaintat lent. În zona aceea, unitatea orașului mi s-a părut distrusă - o despicătură largă, marcată de șinele strălucitoare ale tramvaiului, îl vătămă. Cerul negru, străpuns doar de o macara înaltă și elegantă, comprimă clădirile joase și lumina bolnăvicioasă a stâlpilor, ca fundalul implacabil al unui piston în mișcare. Când prelatele albe sau albastre, deschise pe balcoane și fluturate de adierea vântului, se izbeau de farfuriile gri ale antenelor parabolice, se auzeau un fel de pocnituri. Am parcat, m-am plimbat pe străzi cu o îndârjire plină de ranchiună. Speram să-i întâlnesc pe Mario și pe amanta lui. Îmi doream. Mă gândeam să-i pot surprinde când se dădeau jos din Volkswagenul ei, la întoarcere de la film sau restaurant, veseli așa cum fuseserăm el și cu mine cel puțin până când se născuseră copiii. Dar nimic: un șir de mașini goale, prăvălii închise, un bețiv ghemuit într-un ungher. După câteva clădiri restaurate recent veneau construcții părăginite, insulletite de voci străine." Citește mai puțin...