Cainele, adevaratul meu prieten

    ”Câinele, adevăratul meu prieten” propune povestea impresionantă a unui suflet de câine care, în diferitele sale încarnări, își caută asiduu menirea. Compozițional, romanul este o bijuterie, deoarece naratorul său este chiar câinele, care-și privește cu duioșie atât semenii, cât și pe oamenii care-l însoțesc în marea sa călătorie.
Citește tot rezumatul cărții Cainele, adevaratul meu prieten... O poveste tulburătoare, care vă va emoționa profund, ajutându-vă să priviți viața cu alți ochi. Cât se aseamănă, oare, menirea unui câine cu menirea unui om? Oare nu suntem făcuți cu toții pentru a iubi și a fi iubiți?     Fragment din romanul "Câinele, adevăratul meu prieten" de W. Bruce Cameron:     “Când s-a întunecat prea tare ca să mai putem vedea, s-a așezat pe acele de pin.     - Aici, Bailey! Vino aici!     M-am târât lângă el, iar culcușul mi-a amintit de casa câinelui. Mi-am amintit cu tristețe de scaunul bunicului, întrebându-mă de ce nu puteam merge acasă și dormi acolo. Băiatul a început să tremure în scurt timp, așa că mi-am pus capul pe el și mi-am lipit burta de spatele lui, așa cum obișnuiam să mă întind pe frații și surorile mele când ne era frig.     - Ești un câine bun, mi-a spus el.     În scurt timp, a început să respire adânc și n-a mai tremurat. Deși nu mă simțeam tocmai confortabil, am rămas cu grijă într-o poziție în care să-i țin cât de cald puteam în timpul nopții.     Ne-am trezit când au început să cânte păsările și, înainte să se lumineze bine, deja porniserăm la drum. Am adulmevat cu speranța rucsacul, păcălit de mirosuri, dar, când băiatul m-a lăsat să-mi bag capul înăuntru, n-am găsit nimic de mâncat.     - Îl ținem în caz că trebuie să facem un foc, mi-a spus el.     Am crezut că asta însemna „avem nevoie de mai multe sandviciuri" și am dat din coadă, ca să arăt că eram de acord.     Natura aventurii noastre s-a schimbat în acea zi. Foamea din burta mea s-a transformat într-o durere ascuțită și băiatul a plâns din nou, smiorcăindu-se cam o oră. Teama lui acută fu urmată de o letargie tristă, care m-a speriat chiar și mai rău. Când s-a așezat și s-a uitat la mine cu ochi sticloși, l-am lins pe față.     Mă îngrijora băiatul meu. Trebuia să mergem acasă imediat.     Am ajuns la un pârâiaș, iar băiatul s-a trântit pe burtă și a băut cu sete. Apa i-a oferit energie și motivație; când am pornit din nou, am urmat pârâiașul, care se răsucea printre copaci și, într-un loc, trecea printr-o pajiște plină de păsări căntătoare. Băiatul și-a întors fața spre soare și și-a grăbit pasul, mânat de speranță, dar umerii i s-au lăsat în jos după vreo oră, când pârâiașul a intrat din nou în pădurea întunecoasă." Citește mai puțin...