Craii de Curtea-Veche

    "Romanul lui Mateiu I. Caragiale, fiul cel mare al lui Ion Luca Caragiale, Craii de Curtea-Veche este una din acele cărți rare care i-au pus în mare încurcătură pe criticii literari. Două au fost dificultățile principale.
Citește tot rezumatul cărții Craii de Curtea-Veche... Cea dintâi privește natura însăși a romanului, care nu intră în formula romanului realist, așa cum cerea tradiția genului, de la Mara la Ion. Compus din mai multe narațiuni paralele, romanul sfida toate clișeele genului așa cum îl interpreta critica interbelică. A fost nevoie de o mai mare toleranță pentru că romanul lui Mateiu I. Caragiale să fie omologat. Cealaltă dificultate a fost legată de titlu: cine (ce) sunt Craii și câți la număr sunt ei. Cum se știe, așa îi botează Pena Corcodușă, când îi întâlnește în dreptul Curții-Vechi, la doi pași de stradă Lipscani din București. Nu vă spun cine și câți sunt Craii. Formați-vă singuri o părere, după ce citiți romanul!" - NICOLAE MANOLESCU     Fragment din volumul "Craii de Curtea-Veche" de Mateiu I. Caragiale:     ”Spre primăvara plecările acestea fură din ce în ce mai dese, șederile mai lungi.     Îndată ce se întorcea, Pașadia ne poftea la prânz. Presupunând că era cu putință să aibă de vorbit cu Pantazi, cu cari pe zi ce trecea se lega mai strâns, și lucrări ce-i priveau numai pe dânșii, luasem obiceiul că, după cafea numaidecât, să-i las un ceas-două singuri, cum făcea Pirgu.     Plecăm odată cu acesta, nu însă fără a avea grijă să mă informez, înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau în partea dimpotrivă. Mă întreba odată unde mă duceam. Îi spusei ca la Academie.     — Nu știam, zise, că s-a redeschis și mă mir cum de n-am aflat și eu. Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut de la modă; un „trei-benți", un „pul-secret" nu mai joacă decât alunării și e păcat: erau jocuri drăguțe.     Se agăță să vie și el. Îl lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Română. Se interesă ce căutăm acolo și fu sincer dezamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni.     — Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pasadia? Ori crezi că dacă ai să știi că el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl chemă pe al cari a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de cari habar n-ai; aia nu se învață din cărți. Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile când nu cunoști pe nimeni?; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașă, pe mine, pe Pantă; cu altcineva nu știu să ai a face; a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Știu eu un loc.     Îi luai înainte:     — La Arnoteni, adevărații Arnoteni.” Citește mai puțin...