Galben de Crome

    Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, apărut în 1921, este o satiră socială rafinată, de un umor subtil, care ia în deridere modele și snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, prețiozitatea și superficialitatea ei.
Citește tot rezumatul cărții Galben de Crome... Personajul central al cărții, tînărul poet Denis Stone, sosește într-o vizită la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici întîlnește o întreagă societate venită să se destindă. Astfel, romanul explorează o rețea de relații și raporturi sociale din cele mai diverse, căci fiecare personaj are cîte o obsesie ce-l marchează. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom și rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley să insereze cîteva pagini de un umor savuros din acea prezumtivă istorie. Soția lui Henry, Priscilla, pariază maniacal la curse și la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedată de „reprimările” sexuale și cade în plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat și cinic, își expune tuturor teoriile despre omenire. Denis însuși, îndrăgostit fără speranță de tînăra Anne, compune în minte versuri care să-i definească stările, dar amînă mereu orice decizie. Întreaga lume descrisă aici de prozatorul britanic are un aer mecanic și ridicol, fără a fi lipsită de umanitate, iar ironia și șarja comică sînt omniprezente.     „Iată o carte mult prea ironică pentru a fi numită satiră și mult prea sarcastică pentru a fi considerată ironică. E genul de roman care îi va înfuria pe cei ce iau în serios totul, inclusiv pe ei înșiși.” (F. Scott Fitzgerald)     „Îți vine greu să-ți înfrînezi entuziasmul în fața romanului Galben de Crome. E irezistibil de comic și de penetrant în critica sa asupra vieții cotidiene.” (Daily Express)     „Tonalitatea narațiunii lui Huxley e foarte potrivită cu titlul: de un galben aprins, un galben puternic, ce sugerează strălucirea însuflețitoare a verii.” (Times Literary Supplement)     „Galben de Crome nu este doar amuzantă și ingenioasă în sine... ci și o mostră de observație extrem de precisă. Exact acesta e stilul în care vorbesc tinerii, iar reacțiile lor față de diversele categorii de bătrîni sînt redate admirabil. E o carte cuceritoare.” (The Spectator)    Fragment din romanul "Galben de Crome" de Aldous Huxley:     „Ivor plecase. Tolănit în spatele parbrizului de la decapotabilă sa galbenă, hoinărea prin Anglia rurală. Îndatoriri sociale și amoroase dintre cele mai urgente îi solicitau deplasarea dintr-un salon în alt salon al vreunui baron, din castel în castel, dintr-un conac elizabetan într-o reședință georgiană, pe tot cuprinsul regatului. Azi în Somerset, mîine în Warwickshire, sîmbătă în West Riding, marți dimineața în Argyll - Ivor nu se odihnea niciodată. Pe tot parcursul verii, de la începutul lui iulie pînă la sfîrșitul lui septembrie, se dedică îndatoririlor sale. Era un martir al lor. Toamna se întorcea la Londra pentru o vacanță. Crome fusese un mic incident, o bulă de săpun evanescentă în cursul vieții sale. Aparținea deja trecutului. Pînă la vremea ceaiului avea să fie în Gobley și acolo urma să găsească zîmbetul de întîmpinare al Zenobiei. Iar joi dimineața... dar pînă atunci mai era mult, mult timp. Se va gîndi la dimineața de joi atunci cînd va veni joi dimineața. Între timp venea Gobley, între timp venea Zenobia.     În cartea de oaspeți de la Crome Ivor lăsase, potrivit obiceiului său dintotdeauna în astfel de cazuri, o poezie. O improvizase în chip magistral în cele zece minute de dinaintea plecării. Denis și domnul Scogan se întorceau împreună în pas agale de la porțile curții, după ce își luaseră rămas-bun de la el, iar pe măsuța de scris din hol găsiră cartea de oaspeți deschisă și creația lui Ivor, a cărei cerneală de-abia se uscase. Domnul Scogan o cîti cu voce tare:    „Magia acelor regi din vremi trecute  Ce farmece teșeau pe-a nopții frunte  Doarme-n adîncul celor plăsmuite,  În marea-albastră, pe vîrf semeț de munte,  În aripi auriculare de fluture ochios  Și-n ale pustnicului deșănțate plăsmuiri,  În tot ce cînta-n zbor și zboară-n cînt duios,  În ploi, durere, în suave delicii și-amăgiri.  Dar și mai multă vrajă, magii ce dau în clocot  Peste-al meu suflet se țes vrăjitorește-n aburi dulci.  Crome mă cheamă, ca la vecernie un dangăt lung de clopot,  Mă bîntuie ca o necropolă a unor străvezii năluci.  Soarta mă smulge de-aici. Tristă soartă! Departe de Crome, grea despărțire,  Sufletul meu plînge după Casa lui din amintire."     — Foarte drăguț și plin de gust și tact, spuse domnul Scogan cînd termină de citit. Sînt intrigat doar de aripile auriculare ale fluturelui. Denis, dumneata cunoști în mod direct felul cum lucrează mintea unui poet. Poate binevoiești să-mi explici.     — Ce-ar putea fi mai simplu de-atît? spuse Denis. Este o expresie frumoasă, iar Ivor voia să spună că aripile erau aurii.” Citește mai puțin...