Cei trei si luptele Deralei. Vol. 2

    "Derală era, desigur, frumoasă. Vremea deja bătea spre iarnă, iar țăranii se grăbeau să pregătească totul pentru frigul ce se apropia iute. Pentru cei trei însă, părea că venise din nou toamna, că vremea este uimitor de caldă — abia ieșiseră din gerul Nemirei și al munților înalți ai Pădurii celei Mari.
Citește tot rezumatul cărții Cei trei si luptele Deralei. Vol. 2... Așa cum auziseră și în povestirile din Campineni, coline line se vălureau între maluri de ape domoale sau repezi, acoperite de o țesătură de păduri și pășuni. Ți se tăia răsuflarea când vedeai verdele închis al brazilor — brazi albi și brazi roșii — amestecat cu frunzele galbene, roșii sau pestrițe ale copacilor! Flori târzii, de toamnă, încă se mai ițeau pe ici pe colo, ca niște minuni ale firii, parcă înfruntând apropierea iernii și făgăduind că totuși va veni și primăvara." - Mihai-Andrei Aldea     "Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm - arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. (...) O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini." - Ciprian Voicilă     Fragment din romanul "Cei trei și luptele Deralei. Vol. 2 (Drumul spre Vozia)" de Mihai-Andrei Aldea:     „- Bună ziua, căciula! zise fața liniștit, fără să-i privească, adunând lemnele tăiate.     Vocea blândă și dulce îi ameți și mai rău, de se ținură de gard. Nici nu-și dădură seama că fata chiar cu ei vorbea. Când se ridică, ținând în brațe lemnele adunate, nu-i văzură decât ochii mari care râdeau ușor:     - Ce-i voinicilor, n-ați mai văzut cum se taie lemne?     Surdul deschise gura, dar n-avea aer să vorbească. Mitu făcu la fel, deschise gura și-o închise, apoi, dintr-o dată, sări gardul sprijinindu-se doar cu o mână pe el și se repezi să adune lemnele.     - Iartă-ne, mormăi el, în vreme ce mâinile i se mișcau la fel de iute ca mai devreme cele ale fetei. Dar și-a bătut joc de noi Mama Maria.     Se ridică și el, ținând în brațe altă grămadă de lemne și având acum pricină pentru roșeala din obraji.     - Ești Lixandrină, nu-i așa?     - Da, zâmbi dulce fata. Da' ce v-a zis Mama Măria?     Mitu dădu din umeri.     - Hm... păi...     - Că-s urâtă și rea? - și fata râse, ușor alintat.     - Păi, da - zise băiatul încurcat.     Lixandrina râdea de-a binelea.     - Așa-mi zice și mie. Și că-s rea, nu-mi zice numai ea, zic mulți. Doar bunul mă alinta câteodată. Dar tu ce zici?     Luat de-a dreptul, Mitu se roși la față ca focul. Apoi și-aduse aminte că nu-i un oarecine și îndrăzneala să obișnuită îi izbucni dintr-o dată în vine.     - Eu zic, spuse el liniștit și cu hotărâre, că ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Și rea, nu pari să fii.     Și cum o privea drept în ochi, fu rândul fetei să se înroșească ușor și să-și plece o clipă privirea. Apoi izbucni în râs:     - Dacă zici tu!     „Parcă se bucură" gândi Mitu, iarăși amețit.     - A, își aminti el. Eu sunt Mitu, din Șindriliță. Iar uriașul acela, făcu el semn către Surdul, încă încremenit dincolo de gard, este prietenul meu, Surdul. Tot din Șindrilită și el, se înțelege, mai adaugă.” Citește mai puțin...