Winston, agentul cu labute moi

"James Bond e un agent secret faimos, destul de arătos pentru un biped, care reușește întotdeauna să dejoace planurile răufăcătorilor și după care suspina toate damele. În esență, e exact ca mine.
Citește tot rezumatul cărții Winston, agentul cu labute moi... Numai că eu nu sunt faimos. Încă." Emilia, colega de clasa a Kirei, este răpită. Cineva îi șantajează părinții, iar poliția bâjbâie neputincioasă după indicii. Sfânta sardină în ulei! Winston trebuie să intre din nou în acțiune! Pentru că un agent patruped nu știe de frică atunci când trebuie să dea de urma unui om. Sau poate că îi e frică de un lucru sau două... Dar cu ajutorul pisicilor din curte, al unei bunicuțe rusoaice și al infailibilului său fler, Winston nu poate da greș. Fragment din volumul "Winston, agentul cu lăbuțe moi" de Frauke Scheunemann:   „Pașii se apropie. Inima îmi bate să-mi sară din piept. Dacă Ana sau băbuscă mă prind încă o dată în bucătărie, cu siguranță ajung la adăpost. Și atunci nici măcar Werner nu mă mai poate salva! Dar pașii trec pe lângă bucătărie, îndreptându-se spre baia musafirilor. Pfui, a fost cât pe ce! Pescuiesc din cutie scrisoarea de răscumpărare, sar jos și o iau din nou la goană spre camera Kirei. Odată ajuns acolo, pun biletul în mijlocul camerei. Așa! Aici n-are cum să nu-l observe. Mă așez alături și miorlăi tare. Uită-te aici, mai copile! Într-adevăr, Kira se ridică și vine spre mine. Cu lăbuță din față, îi fac repede semn spre bilet. Nu cumva să-l mai arunce! - Hei, vrei să-mi arăți ceva? întreabă Kira, aplecându-se și ridicând biletul. „Cât valorează pentru voi fetița voastră? Ridic prețul: două milioane de euro răscumpărare. Și fără poliție. Asta a fost condiția mea - dar n-ați respectat-o. Am văzut sticleții. Să nu se mai întâmple! Altfel n-o s-o mai vedeți pe Emilia voastră. Nu e o joacă!!!" Kira rămâne înmărmurită. - Winston, de unde ai asta? E o scrisoare de răscumpărare! Lasă biletul să îi cadă din mână. Încerc să-i arăt cu labă numele Emiliei. Nu reușesc prea bine. Kira ridică mâinile a neputință. Nu înțelege ce vreau arăt. Of! Totul ar fi fost mult mai simplu dacă ar mai fi putut să-mi citească gândurile. Oricum, îi trece prin cap să pună biletul din nou pe covor. Îi arăt cu laba numele Emiliei. - Winston, tu mai știi să citești? Miorlai tare și sper să se înțeleagă un „da". - O arăți pe Emilia, așa e? Ai luat biletul din casa Emiliei? Deci e adevărat? Emilia a fost răpită? Miau, miau, MIAU! - Groaznic! De-asta n-a mai venit la repetiție! Dar cum a ajuns biletul ăsta la tine? L-ai luat când am fost la Emilia acasă? Mă gândesc repede cum i-aș putea explica bine prin gesturi toată excursia mea aventuroasă cu Odette, Spike și Caramel. Și ajung la concluzia că nu prea bine. Așadar, trag un miorlăit simplu. La urma urmelor, n-are nicio importanță cum și când am ajuns la bilet. - Deci este adevărat! șoptește Kira, cu mâna la gură. Biletul chiar e din casa Emiliei. Trebuie să le dau imediat de veste lui Pauli și lui Tom! Își scoate mobilul din ghiozdanul sprijinit de birou și tastează. - Alo, Tom? Kira la telefon. Am vești proaste despre Emilia. Nu e deloc bolnavă. A fost răpită. Tom probabil îi spune ceva, pentru că acum Kira tace și ascultă. - Ba da, ba da, sunt absolut sigură. Winston mi-a arătat scrisoarea răpitorului. Aud cum Tom mormăie ceva. Sau poate râde? - Tom, răspunde Kira cu reproș, nu e o glumă! Doar știi ce isteț e Winston. Situația e gravă! Trebuie să ne întâlnim.” Citește mai puțin...