Percy Jackson si Olimpienii Vol. 5: Ultimul Olimpian

Un an întreg semizeii s-au pregătit pentru marea confruntare cu titanii, știind că lupta va fi încrâncenată. Armata lui Cronos este mai puternică decât a fost vreodată și cu fiecare recrut care i se alătură devine din ce în ce mai necruțătoare. În timp ce zeii încearcă să-l înfrângă pe monstrul Tifon, Cronos înaintează către New York, pentru că Olimpul a rămas de izbeliște.
Citește tot rezumatul cărții Percy Jackson si Olimpienii Vol. 5: Ultimul Olimpian... Acum totul stă în mâinile lui Percy Jackson și ale micii lui armate. Ei sunt singurii care îl mai pot opri pe zeul timpului. Ca o umbră peste toate se întinde marea profeție rămasă încă nedescifrată. Fragment din cartea "Percy Jackson și Olimpienii Vol. 5: Ultimul Olimpian" de Rick Riordan: "Podul spre Olimp se dezintegră. Am pășit din lift pe pasarela de marmură albă și sub picioarele noastre au apărut imediat niște fisuri. - Săriți! a strigat Grover, dar lui îi e ușor să vorbească pentru că e pe jumătate capră de munte. A sărit pe următoarea lespede de piatră, dar cea sub noi se înclină înspăimântător de mult. - Pe toți zeii, urăsc înălțimile! a strigat Thalia în timp ce săream împreună. Dar Annabeth nu era în stare să sară. S-a poticnit și a strigat „Percy!" Am prins-o de mână chiar când lespedea s-a prăbușit în gol, făcându-se praf. Pentru o secundă am crezut c-o să ne tragă pe amândoi în jos. Picioarele îi atârnau în aer. Mâna a început să-i alunece până am ajuns s-o țin doar de degete. Apoi Grover și Thalia m-au prins de picioare și am căpătat forțe noi. Nu puteam să o scap pe Annabeth. Am ridicat-o și ne-am prăbușit pe jos tremurând. Nu mi-am dat seama că eram îmbrățișați decât atunci când, dintr-odată, s-a încordat. - Ăăă... mulțumesc, a murmurat. Am încercat să spun „N-ai pentru ce", dar a ieșit ceva de genul: - Îhî.  - Nu mai stați! m-a tras de umăr Grover. Ne-am desprins din îmbrățișare și am luat-o la fugă pe podul aerian în vreme ce tot mai multe bucăți de piatră se sfărâmau și dispăreau. Am ajuns lângă munte tocmai când s-a prăbușit și ultima bucată. Annabeth s-a uitat înapoi la liftul care acum era total inaccesibil - o pereche de uși strălucitoare care atârnau în gol, fără să fie prinse de nimic, la etajul șase sute deasupra Manhattanului. - Suntem izolați, a zis. Pe cont propriu. - Bla-ha-ha! a spus Grover. Legătura dintre Olimp și America dispare. Dacă se întâmpla asta... - De data asta zeii nu se vor mai muta în altă țară, a zis Thalia. E sfârșitul Olimpului. Sfârșitul sfârșitului. Am alergat pe străzi. Casele erau în flăcări. Statuile fuseseră distruse. Din copaci nu mai rămăseseră decât așchiile. Arătă ca și cum cineva atacase orașul cu o mașină uriașă de tuns iarba. - Coasa lui Cronos, am spus. Am luat-o pe cărarea șerpuitoare care ducea la palatul zeilor. Nu-mi aminteam să fie atât de lungă. Fie Cronos încetinea timpul, fie eram eu mai lent din pricina groazei. Vârful muntelui era o ruină - atâtea clădiri și grădini frumoase distruse. Câțiva zei minori și spirite ale naturii încercaseră să-l oprească pe Cronos. Drumul era presărat cu rămășițele lor: armuri zdrobite, haine sfâșiate, săbii și sulițe rupte în două. Undeva în față s-a auzit vocea lui Cronos, care urlă: - Cărămidă cu cărămidă! Așa am promis. Dărâmați-l CĂRĂMIDĂ CU CĂRĂMIDĂ!" Citește mai puțin...