Paradisurile artificiale - Baudelaire

    O carte fundamentală despre alchimiile intoxicării și ale creativității, de la paradisul în care plonjezi până la decăderea zilei de după.     Un capitol de bază din literatura dedicată "combustibililor" creativității - vinul, hașișul și opiul, în cazul de față -, volumul lui Baudelaire este în același timp o impresionantă autobiografie chimică și un text fundamental de istorie culturală.
Citește tot rezumatul cărții Paradisurile artificiale - Baudelaire... Perioada decadentă, în care autorul Florilor răului a jucat un rol principal, își scoate la iveală obiceiurile, viciile și practicile ale căror finalitate construiește astăzi profilul unei epoci literare. Spumoase, rafinate prin detalii atent cartografiate, textele de față fac parte din impetuoasa familie din care se trage, de altfel, și Thomas de Quincey, cu ale sale confesiuni de opioman.      Fragment din volumul "Paradisurile artificiale" de Charles Baudelaire:       „După cum am spus la început, nevoia de-a alina durerile unui organism slăbit de acele deplorabile aventuri din tinerețe l-a făcut pe autorul acestor memorii să folosească frecvent mai întâi, apoi zilnic, opiul. El nu neagă, ba chiar recunoaște cu candoare faptul că dorința irezistibilă de-a reînnoi voluptățile misterioase, descoperite de la început, l-a îndemnat să repete frecvent experiențele; invocă numai avantajul unei scuze. Dar s-a întâmplat ca el și opiul să facă pentru prima dată cunoștință într-o împrejurare obișnuită. Cuprins într-o zi de dureri de dinți, a atribuit durerea unei întreruperi a igienei, și cum avea încă din copilărie obiceiul să-și cufunde capul în apă rece, a recurs imprudent la această practică, periculoasă în cazul de față. Apoi s-a culcat la loc, cu părul șiroind. S-a ales cu o violență durere reumatică la cap și la față, care n-a durat mai puțin de douăzeci de zile. În cea de-a doua zeci și una zi, o duminică ploioasă de toamnă, în 1804, pe când rătăcea pe străzile Londrei pentru a uita de durere (de când intrase la universitate, revedea pentru prima dată Londra), s-a întâlnit cu un camarad care i-a recomandat opiul. O oră după ce a luat tinctura de opiu în cantitatea prescrisă de farmacist, durerea dispăruse în întregime. Dar acest câștig, care i se păru foarte mare atunci, nu era nimic pe lângă plăcerile care-i fură deodată  revelate. Ce înălțare a spiritului! Ce lumi interioare! Era oare acesta panaceul, acelpharmakon nepenthes pentru toate durerile omenești?     „Marele secret al fericirii asupra căruia filozofii s-a contrazis de-a lungul atâtor secole era neîndoios descoperit! Fericirea putea fi cumpărată pe un penny și purtată în buzunarul de la vesta; extazul se lăsă închis într-o sticlă, seninătatea spiritului putea fi expediată cu diligență! Cititorul va crede, poate, că am chef de râs, dar este un vechi obicei al meu să glumesc la durere, și pot afirma că cel ce întreține relații cu opiul nu va râde multă vreme. Plăcerile lui sunt din fire grave și solemne și, în starea cea mai fericită, opiomânul nu se poate prezenta ca un allegro; chiar și atunci el vorbește și gândește pe potriva unui penseroso.”     Autorul vrea în primul rând să răzbune opiul pentru anumite calomnii: opiul e toropitor, pentru inteligență cel puțin; nu îmbăta; dacă lăudanumul, luat într-o cantitate prea mare, poate să îmbete, asta nu se datorează opiului, ci alcoolului pe care îl conține. Stabilește apoi o comparație între efectele alcoolului și cele ale opiului, și arătă foarte clar deosebirile dintre ele; astfel, plăcerea provocată de vin urmează o scară ascendentă, la capătul căreia începe să descrească, în timp ce efectul opiului, odată creat, rămâne egal cu el însuși timp de opt-zece ore; una, plăcere acută; cealaltă, plăcere cronică; ici, o scânteiere; dincolo, o înflăcărare egală și susținută. Dar marea deosebire constă mai ales în aceea că vinul tulbura facultățile mentale, în timp ce opiul le strecoară ordinea supremă și armonia. Vinul îl privează pe om de autocontrol, opiul face acest control mai simplu și mai calm. Toată lumea știe că vinul dă o energie extraordinară, dar momentana disprețului și admirației, dragostei și urii. Dar opiul comunică facultăților sentimentul profund al disciplinei și un fel de sănătate divină. Oamenii îmbătați de vin Își jură prietenie veșnică, își strâng mâinile și vărsă lacrimi, fără ca cineva să poată înțelege de ce; partea senzuală din om este evident condusă către apogeu. Dar expansiunea sentimentelor binevoitoare provocate de opiu nu este un acces de febră; e mai degrabă omul inițial, bun și drept, restaurat și reintegrat în starea lui naturală, eliberat de toate amărăciunile care i-au corupt ocazional temperamentul nobil.” Citește mai puțin...