„M-am împiedicat, iar găleata mi-a alunecat din mână. Chiar când mai aveam nițel să intrăm în sat. După care s-a albit totul în jur. De la laptele ce cursese din găleată. S-a albit și mama la față.
Cred că tot de la lapte. Pe urmă nu mai știu decât că a venit cerul tot mai jos. Sau poate că invers, a luat-o pământul în sus, cu tot ce se găsea pe el, cu noi doi și cu biserica prin dreptul căreia tocmai treceam, cu tot câmpul ce rămăsese în urmă și cu tot satul în care n-apucasem încă să intrăm. (...) Stăteam în genunchi și priveam în jur ca prostul. Abia când m-am ridicat de la pământ și am fugit după mamă, care pornise singura mai departe, am înțeles ce se petrecuse. Poate n-o să mă crezi, dar află că drumul pe care ne întorceam acasă era, cum îi zicea doamna învățătoare Bălțatu, Calea Lactee." - Ștefan Mitroi, Atunci când era mereu duminica Fragment din cartea "Atunci când era mereu duminică" de Ștefan Mitroi: „Cămașa tatei era atât de înghețată încât stătea singură în picioare, cu toate că n-avea decât mâini. Mâneci, mai precis. Și era plină de petice. Mă miram cum de putuse mama să treacă acul cu ață prin gheața din care era croită. Pantalonii mei de școală stăteau și ei în picioare, gata parcă să plece de acasă. Deși era duminică și mai era și vacanța. Dintre toate sloiurile de gheață de pe sobă, basmalele mamei miroseau cel mai frumos. A busuioc și a izma. Credeai că a venit primăvara când începeau rufele puse la uscat să se dezmotească. Mirosul ciorapilor tatei, care n-o lua niciodată înaintea mirosului basmalelor mamei, cum n-o lua vară înaintea primăverii, era de drum lung și de miriște. Cămașa tatei mirosea a cealaltă cămașă a lui, că două avea de toate. Când se punea viscolul, de ziceai c-o să ne ia cu casa cu tot pe sus, mă trăgeam lângă mirosul acesta și-mi trecea frica. Cea mai mare frică era atunci când o vedeam pe mama venind cu părul alb de afară. Credeam c-a îmbătrânit. Iar cămașa tatei nu putea să mă apere de frica asta. Însă mama își scutură capul de câteva ori și părul i se făcea negru la loc. E de la ger, zicea apoi. Adică bătrânețea? voiam s-o întreb. Dar mi-aduceam aminte de unchiul Costică din Putinței, care zisese odată râzând că bătrânețea vine de la trecerea omului prin timp. De ce răsese el, nu știu, că nu era nimic de râs. Dar îmi plăcea să-mi aduc aminte, fiindcă era vorba de mamă, care trecuse numai prin ger. Cum să îmbătrânească? Și mai zisese ceva unchiul atunci. Ceva despre albie, căci ne pomenisem cu el sâmbătă pe la mijlocul verii și mama tocmai mă spală pe cap. Când suntem copii de tată stăm culcați în albie. Doar că i se spune troaca. Pe urmă creștem mari cu pâinea frământată în ea. Atunci i se spune copaie. Iar când vine vremea s-o luăm din loc, se pune un capac deasupra și i se zice... - Cum i se zice, unchiule? Spune! am ridicat eu curios capul din albie. - Fugi d-aci cu prostiile tale! a scăpat mama codrul de săpun din mână. Nu știu cui îi zisese. Unchiului Costică sau mie? N-am îndrăznit niciodată s-o întreb. În afară de săpun, mai avea mamă de pus în primul dintre cele opt poduri ale casei ceapă și fasolea pentru iarnă, lână, pe care n-o dusese încă la darac, și strugurii pe care-i întindea pe foi de ziar. Strugurii cu pâine erau felul de mâncare ce-i plăcea mamei cel mai mult. Se păstrau de la culesul viei până aproape de Crăciun.”
Atunci cand era mereu duminica
- Autor: Stefan Mitroi
- An apariție: 2017 (vezi top cărți)
- Editura: RAO
- Nr. pagini: 172
- Categorie: Literatura Romana
