Nenorocirea secolului

Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Soah“-ului După publicarea Cărții negre a comunismului, un ziarist a declarat că cele 85 de milioane de victime nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar o regretabilă rătăcire...
Citește tot rezumatul cărții Nenorocirea secolului... După Auschwitz, a continuat el, nu mai poți fi nazist; dar după lagărele sovietice poți rămâne comunist. Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu realiza că ideea comunistă pervertise până într-atât principiul realității și principiul moral, încât putea într-adevăr supraviețui celor 85 de milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbușise sub povara victimelor sale. Crezând că vorbește ca un om onest, idealist și intransigent, rostise o frază monstruoasă. Comunismul este mai pervers decât nazismul pentru că nu-i cere omului să facă în mod conștient pasul moral al criminalului și pentru că se servește de spiritul de justiție și de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească peste tot răul. - ALAIN BESANCON Traducere de Mona Antohi     Fragment din volumul "Nenorocirea secolului" de Alain Besancon:       "EXECUȚIA JUDICIARĂ     Comunismul folosește în general două forme de condamnare la moarte, utilizate doar în mod accesoriu de nazism. Prima este execuția judiciară.     Nazismul nu a practicat-o împotriva evreilor, de vreme ce, în ochii săi, ei nu aparțineau speciei umane și nu depindeau deci de nici o „justiție". A utilizat-o împotriva opozanților, membrilor Rezistenței, partizanilor, după o examinare mai mult sau mai puțin sumară — dar realistă — a faptelor.     În comunism, execuția (împușcare, glonte în cap, spânzurare) trebuie în principiu să urmeze unui examen judiciar, pentru că „poporul" sau reprezentantul său (un organ al partidului) să recunoască și să condamne dușmanul declarat sau ascuns. Execuțiile, sumare la început, au căpătat deci treptat o formă judiciară pe măsură ce aparatul (prokuratura) se perfecționa. În așa-numita epocă a „mării terori", care a început în 1934, mărturisirea era căutată, obținută prin diverse mijloace, dintre care cel mai simplu și mai răspândit era tortură.      Particularitatea acestei perioade a fost că majoritatea persoanelor arestate — adeseori pentru a completa cota de arestări hotărâtă dinainte — erau total străine de capetele de acuzare: fie că erau pasive și incapabile să se opună în vreun fel, fie că erau sincer devotate comunismului, nutrind pentru Stalin toată dragostea și venerația ce li se pretindeau. De unde teama chinuitoare care copleșea întreaga populație. De unde și sentimentul de coșmar și de nebunie, pentru că aceasta nu reușea să înțeleagă raționalitatea imensei mașini de zdrobit și ucis. Oamenii se așteptau să fie arestați pentru că vedeau cum le dispar vecinii în tăcere, unul câte unul, iar noaptea, având pregătită sub pat bocceaua de deținut, ciuleau urechea la pașii de pe scară. Majoritatea țărilor comuniste, democrații populare din Europa și mai ales din Asia, au traversat perioade de acest gen. Avem motive să credem că Hitler a inspirat ideea „marii terori". „Noaptea cuțitelor lungi" (1934), această epurare-fulger a partidului nazist, a făcut poate opt sute de victime. Stalin a mărit această cifră de mai bine de o mie de ori.       FOAMETEA      Foametea, spre deosebire de penurie, care este constanța, e un spectru recurent ce însoțește istoria regimurilor comuniste. Poate fi observată în URSS, China, Etiopia, Coreea.     În cea mai mare parte a timpului, foametea este o consecință a politicii comuniste. O caracteristică esențială a acestei politici este de a-și extinde controlul asupra totalității subiecților. Nu e admisibil ca țăranii să fie lăsați să se organizeze spontan departe de controlul puterii. Prin expropriere și obligarea lor de a intra în cadrele artificiale ale colhozului, ale comunei populare, se creează automat o criză de subzistență.” Citește mai puțin...