Jocul supravietuirii

  "Thrillerul anului." - The Observer    Într-o lume periculoasă trebuie să-i protejăm pe cei dragi. Lincoln e un băiețel cuminte. La patru ani, e curios, isteț și bine crescut. O ascultă pe mama lui și știe care sunt regulile.
Citește tot rezumatul cărții Jocul supravietuirii...   "Astăzi avem altfel de reguli. Regulile sunt să ne ascundem și să nu-l lăsăm pe bărbatul cu pușca să ne găsească."   Când o zi obișnuită la zoo se transformă într-un coșmar, Joan se trezește captiva împreună cu fiul ei iubit. Trebuie să-și adune toate puterile ca să-I protejeze pe Lincoln cu orice preț - chiar dacă asta înseamnă să treacă granița dintre bine și rău, dintre umanitate și instinct animal. E o graniță pe care nimeni nu ar vrea să o treacă. Dar uneori regulile sunt diferite.         Fragment din romanul "Jocul supraviețuirii" de Gin Phillips:       „Joan nu-i sigură că a fost vreodată atât de atentă la felul în care se schimbă cerul. Panglica roșiatică, singura care se zărea îndată după ce-a dispărut soarele, s-a întins și s-a lățit. Acum întreg cerul e striat, are culoarea cojii de piersică. Iar culorile nu fac decât să se intensifice.     Aude un sunet dinăuntrul Zonei Primatelor. Ceva trântindu-se tare, o ușă ori un lucru scăpat pe jos. Din nou pocnetele lucrurilor care nu-s baloane — ritmul, ca niște degete bătând iute darabana pe tăblia unei mese — apoi zgomot de sticlă spartă. Un schelălăit ascuțit, non-uman.     Totul se aude atenuat, de parcă cineva ar fi reglat volumul un pic prea jos, însă e limpede că cineva umblă prin clădire. Cineva care nu se teme să fie auzit.     — Ssst, șoptește spre Lincoln. Să nu spui un cuvânt. Stai nemișcat ca o statuie. Vine.     Lincoln nu întreabă cine vine.     — Ia-mă în brațe, șoptește Joan. Închide ochii și dispari.     Vrea și ea să-nchidă ochii, dar n-o face. Însă își potrivește răsuflarea cu a lui. Îi simte mâinile cum i se încurcă în păr și se lipesc de gâtul ei. Îl simte lipit de ea, din creștet până în tălpi.      Lincoln nu e distant, cum sunt unii băieței. E un bulgăre cald de afecțiune. Știe că i se dă voie să se suie la ei în pat la ora șapte jumătate dimineața — șapte trei zero, cum îi zice el — și respectă cu strictețe termenele stabilite. Oricât de devreme s-ar trezi, stă și cântă singur în pat până se face ora exactă, după care ia un braț animale de pluș și împinge ușa dormitorului lor, anunțând „E șapte trei zero. Am venit să mă alintați.”     Și-atunci ea ridică pătura și desface brațele, iar uneori el se aruncă cu capul peste umărul sau gâtul ei, strângând din pleoape și zicând am dispărut. Și-ar dori ca lucrurile să funcționeze astfel. L-ar ține strâns în brațe și l-ar face nevăzut.     Un alt schelălăit dinăuntrul clădirii, un sunet ce aduce în mod ciudat cu un țipăt de papagal, cu toate că nu sunt papagali pe-acolo.     Răsuflarea lui Lincoln e umedă și zgomotoasă. Prinsă plasa gardului, o pungă de plastic se umflă și se dezumflă în vânt ca o meduză prinsă într-un văl.     Joan trage aer în piept, îl dă afară. Înăuntru și afară. Se gândește că va auzi pași — după asta trage cu urechea, fiindcă așa funcționează prin cărți, însă n-aude nimic care să aducă a tropăieli de picioare. A fost sigură că atacatorul poartă bocanci, ceva care îngreunează pășitul, însă preț de secunde lungi n-a fost decât liniște, apoi fâșâitul unei uși de sticlă împinse — un sunet mult mai complex decât ar fi crezut, un șuier prelung, un icnet scurt și un zgomot ca de ventuză trasă — și chiar și după aceea, după deschiderea ușii, nu se aud pași.” Citește mai puțin...