Cînd biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamând Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojește brusc ca într-o reclamă și devine o parodie sprintenă.
Aici Hanul Ancuței e, cum-necum, o tabără de creație, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii și muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipsește din acest roman. Se glumește, în gînd sau nu, cu pretexte gîrlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocrație și amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopți, una în care se trăiește din dragoste, pe muzică și fără discernămînt. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a "trecutului absolut", stocat integral în "grădina întristării și havuzul snoavelor" ca într-un hard disk. Fragment din cartea "Chihlimbar", de Cătălin Pavel "Prin fața lui trecu poștalionul vîjîind. Trubadurul îl urmări o vreme cu ochii. Mergea destul de alene, vîjîia doar pentru că avea o vîjîitoare agățată de el. Cu el avea și Josquin să plece mai departe, cînd va termina ce avea de făcut aici. Grădina primarului era plină de flori și acestea erau în ochiul furului ca un ghimpe. Josquin se rostogoli prin flori că ariciul prin struguri, cum spune Cheroneeanul. Apoi, cu un braț plin, căută o portiță în zid, o deschise și acolo erau ajutoarele primarului, tătari și turci, în niște caftane negre, ca să-l măzilească. Primarul se vedea sărind în spatele lor și strigă el este, el este. Josquin mirosi florile tăiate pentru Ilona. Tătarii treceau o sfoară în jurul lui, tătarii îl împingeau pe drum spre beci. Habeas corpus erau vorbe goale pentru ei. Așa fu Josquin arestat în imensitatea lumii. Un alt postalion îi depăși printr-o sforțare demnă. Praful de pe drum era cald și cerul era deschis luminii în care păsările se tolăneau ca niște bărcuțe, gîndi Josquin, se pare. Un grup de pescari strigă la ei ba unde îl duceți pe omu-ala, pe cîntăreț, ba turcilor, cît o să vă mai rabde țara asta, lăsați omul că e străin de locu-asta, n-a știut, apoi plecară liniștiți acasă. Mai departe, un băiat și un cîine zîmbeau pe malul străzii, și Josquin se opri și făcu că măgarul; copilul se-agită fericit și cîinele dădu din coadă. Muzicantul le lăsă ghitara să aibă grijă de ea, și băiatul era mulțumit că Josquin se duce undeva, deoarece credea probabil că se duce la rege cu escortă și e legat pentru că așa e portul lui. Îi făcu semn cu mîna și degetele lui atrăseră raza soarelui. După care tătarii îl îmbrînciră pe niște scări și trîntiră după el o ușă capitonată, ca să nu iasă frigul. Josquin descoperise memoria destul de tîrziu. Amintiri erau, dar nu fuseseră instrumentalizate. Memoria era o sală a armelor. Faptul cutare stătea într-o cămașă de zale care îl proteja împotriva unei epuizări timpurii, dar care de multe ori era totuși străpunsă de vîrful ascuțit al creierului - care fugea cu ea, zgîlțîind-o ca să intre pînă în adîncul ei, moment în care se oprea, fără să înțeleagă ce a făcut."
