Femeia la treizeci de ani

Romanul Femeia la treizeci de ani povestește, alegînd fundalul tulbure al războaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate franceză de secol XIX. Uneori pasională, alteori pălind în fața eșecului, viața lui Julie d’Aiglemont se schimbă după iubirile care îi frămînta sufletul, fie ele venite din partea unui tată posesiv, a unui protejat al lui Napoleon, glorios, însă fără merite, ori a unui nobil englez care-i salvează viața, dar pe care dragostea față de frumoasa femeie îl duce la moarte.
Citește tot rezumatul cărții Femeia la treizeci de ani...   „La femeile tinere, de vîrsta marchizei, întîia și cea mai sfîșietoare dintre toate durerile este cauzată totdeauna de același fapt. Femeia, și mai ales femeia tînără, tot atît de mare prin suflet cît și prin frumusețe, nu șovăie niciodată să‑și îndrume viața spre țelul către care și natura și sentimentul și societatea o împing să se avînte în întregime. Dacă întîiul ei vis va sfîrși în mod lamentabil și totuși ea va rămîne în viață, va îndura cele mai cumplite suferințe, pentru simplul motiv care face ca întîia dragoste să fie cel mai frumos dintre toate sentimentele. Oare pentru ce o asemenea nefericire nu și‑a avut încă nici pictorul, nici poetul ei, pînă acum? Dar poate ea, oare, să fie zugrăvită, poate ea să fie cîntată? Nu, natura durerilor pe care le pricinuiește se refuză analizei și culorilor artei. De altminteri, asemenea suferințe nu se mărturisesc niciodată: spre a consola o femeie, trebuie să știi să i le ghicești; căci, trăite întotdeauna amarnic și resimțite religios, ele rămîn în suflet și, ca o avalanșă prăbușindu‑se într‑o vale, distrug totul, înainte de a‑și găsi un loc.” (Honore de Balzac) Traducere din limba franceză de H. Grămescu      Fragment din volumul "Femeia la treizeci de ani" de Honore de Balzac:       "— Lordul Grenville! anunță valetul.     Marchiza rămase în picioare, nemișcată. Văzându-l pe Arthur palid, slab și sfârșit, nici o asprime nu mai fu cu putință. Deși lordul Grenville era viu contrariat de faptul că nu o găsise pe Julie singură, păru calm și rece. Dar, pentru aceste două femei inițiate în tainele dragostei sale, stăpânirea lui de sine, sunetul glasului, expresia din privire avură ceva din puterea atribuită torpilei. Marchiza și doamna de Wimphen rămaseră ca împietrite de via imagine a unei cumplite dureri. Sunetul glasului lordului Grenville făcea să bată atât de crunt inima doamnei d'Aiglemont, încât ea nu îndrăznea să-i răspundă, de teamă să nu-i dezvăluie puterea pe care el o exercită asupra ei; lordul Grenville nu cuteza s-o privească pe Julie, așa încât doamna de Wimphen trebui să întrețină aproape singura ostenelile unei conversații fără nici un interes; aruncându-i o privire plină de o caldă recunoștință, Julie îi mulțumi pentru ajutorul pe care i-l dădea. Atunci, cei doi îndrăgostiți izbutiră să impună tăcere sentimentelor lor, silindu-se să se mențină între limitele prescrise de datorie și de conveniențe. Dar în curând fu anunțat domnul de Wimphen; când îl văzură intrând, cei doi își aruncară o privire, și, fără a-și spune un cuvânt, înțeleseră noile dificultăți ale situației. Era cu neputință să i se arate domnului de Wimphen secretul acelei drame, iar Louisa n-avea nici un motiv temeinic de dat soțului ei cerându-i să rămână la prietena sa. Când doamna de Wimphen își puse șalul, Julie se sculă ca pentru a o ajuta pe Louisa să se îmbrace, și-i șopti:     — Voi avea curaj. Dacă a venit la mine în văzul tuturor, de ce m-aș teme? Dar, de n-ai fi fost tu aici, în prima clipă, văzându-l atât de schimbat, aș fi căzut la picioarele lui. Așadar, nu m-ați ascultat, spuse doamna d'Aiglemont cu o voce tremurătoare, întorcându-se și luând loc pe o canapea pe care lordul Grenville nu îndrăzni să se așeze.     — Nu m-am mai putut împotrivi plăcerii de a vă auzi glasul, de a fi lângă dumneavoastră. Trăiesc o nebunie, un delir. Nu mai sunt stăpân pe mine. M-am consultat temeinic, sunt foarte slăbit. Am să mor. Dar a muri fără să vă mai fi văzut, fără să mai fi ascultat foșnetul rochiei dumneavoastră, fără să vă mai fi alinat lacrimile - ce moarte!     Vru să se îndepărteze de Julie, dar mișcarea lui bruscă făcu să-i cadă din buzunar un pistol. Marchiza privi arma cu niște ochi ce nu mai exprimau nici pasiune, nici gând. Lordul Grenville ascunse pistolul și păru foarte nemulțumit de acea întâmplare ce putea fi luată drept o șiretenie de îndrăgostit.     — Arthur? întrebă Julie.     — Doamnă, răspunse lordul lăsând ochii în jos, venisem copleșit de deznădejde, voiam...     Se opri.     — Voiați să vă sinucideți în casa mea! exclamă marchiză.     — Nu singur, spuse el, cu voce dulce.     — Dar cu cine? Cu soțul meu, poate?     — Nu, nu! strigă el cu glasul sugrumat. Dar liniștiți-vă, urma lordul, sumbrul meu proiect s-a stins. Intrând aici, văzându-vă, am simțit că voi avea curajul să tac și să mor, singur.     Julie se ridică și se aruncă în brațele lui Arthur, care, printre suspinele iubitei lui, deosebi două cuvinte pline de pasiune.     — Să afli fericirea și să mori... spuse ea. Ei bine, fie!     Întreaga dramă a doamnei d'Aiglemont era în acest geamăt adânc, geamăt al ființei ei și al iubirii în fața căreia femeile lipsite de o religie se prăbușesc.” Citește mai puțin...