Iluzii pierdute Vol.2

    Nerăbdător să se afirme, dar sărac și necunoscător al moravurilor aristocrației literare pariziene, ambițiosul Lucien Chardon se face de râs și pierde dragostea admirativă a doamnei de Bargeton, cu care fugise din Angoulême.
Citește tot rezumatul cărții Iluzii pierdute Vol.2... Incapabil să publice, dar și să se sacrifice în numele artei autentice, ajunge să ducă o viață luxoasă printre jurnaliștii și actrițele de moravuri ușoare din capitală, împrumutându-se repetat de la vechiul său prieten, David Séchard, căsătorit cu Ève, sora lui Lucien. Nici măcar iubirea pasionată și încrederea actriței Coralie nu-l pot salva. În timp ce cameleonicul tânăr decade tot mai mult, David, rămas la Angoulême, ajunge în închisoare prin mașinațiunile unor concurenți, care îi falsifică semnătura pe un document de credit acordat lui Lucien. Întors acasă, disprețuit, falit și devastat după moartea lui Coralie, Lucien este cuprins de remușcări pentru soarta prietenului său și reușește să obțină suma necesară eliberării lui încheind un pact cu un misterios abate spaniol. David își găsește liniștea în iubirea soției sale și într-o viață cinstită la țară, în timp ce Lucien, damnat, se întoarce la Paris.     Fragment din roman:    “A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineață din Marsac înspre Angouleme, unde ajunse pe la nouă, cu un baston în mână, îmbrăcat cu o redingotă sărăcăcioasă destul de stricată de călătorie și cu o pereche de pantaloni negri decolorați. Iar ghetele-i roase arătau limpede că făcea parte dintre nefericiții care umblă pe jos. Își dădea deci seama că deosebirea dintre întoarcere și plecare avea să bată la ochi compatrioților săi. Dar, cu inima strânsă în cleștele remușcării, pentru moment acceptă această pedeapsă, hotărât să înfrunte privirile cunoscuților. În sinea lul, își zicea: „Sunt eroic!"     Așa sunt poeții: pe ei înșiși se înșală cei dintâi. Cu cât înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între rușinea întoarcerii și poezia amintirilor. Inima îi zvâcni când trecu prin fața locuinței lui Postel, unde, din fericire pentru el, Leonie Marron se află singură în prăvălie cu copilul. Poetul văzu cu plăcere (vanitatea și-o păstrase!) numele șters al tatălui său. De când se însurase, Postel își zugrăvise din nou prăvălia și își pusese deasupra firma, ca la Paris: FARMACIE. Urcând treptele dinspre poartă Palet, Lucien simți aerul natal, uită de povara nenorocirilor și-și zise, îmbătat de fericire: „O să-i revăd”.     Ajunse în piață du Murier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici nu se așteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca un învingător prin oraș! Marion și Kolb, care stăteau de strajă la poartă, se năpustiră pe scară strigând: - Uite-l!     Lucien revăzu atelierul și curtea bătrânească, le zări pe scară pe sora și pe mamă-sa și se îmbrățișară, uitând pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în brațe. În familie, cazi mai întotdeauna la o învoială cu nenorocirea; îți încropești un culcuș și speranța te face să nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfățișa imaginea deznădejdii, înfățișa însă și poezia: pe drum, soarele îi bronzase fața; o melancolie adâncă, întipărită pe chip, își întindea umbra pe fruntea-i de poet.” Citește mai puțin...