(...) Privind în oglinda sufletului, în viziunea poetului totul este iubire, totul se rostogolește sferic, elementele naturii aflându-se într-o continuă iubire. Conștientizează că realitatea înconjurătoare, ca dimensiune materială a energiei cosmice este o „luptă absolută / Din care pot să ies învingător" și spiritul îl simte încarcerat de legile imuabile ale materiei ca „Lanțuri grele și ele visătoare / Și ele gânditoare".
Versurile au o frumusețe stranie, pământeană și nepământeană, cuvintele se îmbină într-o ordine precisă, matematică cu inflexiuni când hătre, când romantice, paradoxal totul pare o confesiune inteligent-ludică, exprimată cu o virtuozitate de netăgăduit că un „gând cu multe chipuri". Pentru poet viața telurică, cea de zi cu zi, este că urcușul unui munte, căci, recunoaște „Mă străduiesc urcând, să mor". Dragostea de viață este năvalnică, o forță circumscrisă cosmogonic într-un periplu pământesc și, spune poetul, ,,... mai am cu mine gândul / Care / Face parte dintr-un gând /Cu mult mai mare / Care este gândul muntelui". Forma sferică cuprinde în dimensiunile sale sensurile existențiale telurice, întrucât, în viziunea poetică a d-lui Marin Dumitrescu „Tot ce există pe pământ, are piele / Este rotund și definit", chiar și „Gândul are... o margine rotundă. Pentru că totul e rotund, adânc și are și piele / Pentru că totul, este foarte greu de înțeles". În poezia sa, sferă apare ca forma perfectă a materiei omniprezente, dar și toate viziunile cosmogonice întruchipează forme sferice. Evident, poetul induce ideea că se află pe un canal de comunicare superior, dezvăluindu-ne din misterele vieții și ale universului (...) - Eliza Roha
