Istoria poporului frances. O încercare de explicație. Lecții făcute la Universitate
Cel ce parcurge paginile care urmează nu va afla în ele o istorie savantă a „poporului frances" și, încă și mai puțin, una exhaustivă.
Este, dimpotrivă, o istorie extrem de concisă, cronologică și — stilistic — accesibilă, care redă momentele și fenomenele considerate de istoric semnificative pentru emergență și dezvoltarea a ceea ce numim astăzi — cu un termen destul de discutabil — psihologia unui popor („element sufletesc", în termenii lui Iorga). Nu evoluția Franței din punct de vedere teritorial și politic îl interesează aici pe autor, deși el nu ocolește evenimentele capitale ale acestei istorii. Preocuparea sa de căpătâi este de a desluși nașterea individualității, a „caracterului distinctiv" al poporului (națiunii) franceze (termeni intersanjabili în vocabularul istoricului), pe scurt, să arate cum au devenit francezii un popor „eroic" și, prin aceasta, un model demn de urmat. Regăsim aici ecoul unei concepții istorice expusă de savantul roman în mai multe din studiile și cărțile publicate înainte și după această dată, potrivit căreia, în cercetarea trecutului, nu cunoștințele (adică informațiile) — fără îndoială, necesare — sînt cele care trebuie să primeze, ci „ceea ce se desface din aceste cunoștințe, adică „elementul sufletesc", „elementul moral", definitoriu pentru istoria deosebitelor popoare care au avut un rost pe lume". Pentru Iorga, trecutul unui popor nu era rezultanta înlănțuirii întâmplătoare a unor evenimente și factori apăruți într-o conjunctură de moment. Dimpotrivă, acesta era creditat cu o coerență — cum am spune astăzi — organică, dată de ceea ce fiecare epocă, fiecare generație transmitea celorlalte în materie de tradiții, obiceiuri, fel de a fi etc., creatoare, laolaltă, a unui „specific" moral, definitoriu pentru un popor sau o națiune. Iorga merge chiar mai departe, considerând, în conformitate cu optica antropologică a timpului său (care se aplică și studierii comunităților etnice), ca individualitatea unei națiuni decurge și dintr-o ereditate biologică (trăsături fizice, „sange" etc.), capabilă să lege între ele diversele ipostaze istorice ale unei comunități. - Alexandru-Florin Platon Cum s-a ajuns, însă, de la ideile revoluționare, de la tăierea capului lui Ludovic al XVI-lea, de la acea ticălașie incapabilă de a primi un nume, care a fost moartea Măriei Antoaneta și a fruntașilor intelectuali și sociali ai societății francese, la abdicarea acestei societăți turbate în mânile lui Napoleon ? Cum se face că, patru ani de la închiderea ședințelor Convenției cu un optimism admirabil, cu siguranță de a fi salvat Franța, de a fi întemeiat Republica pentru toate timpurile, cu siguranță că niciodată hidra regalității nu va învia, că emigranții vor muri prin colțuri din Germania și Rusia, unde se refugiaseră, o regalitate cu coroana imperială începe, în profitul unui genial aventurier ? - N. Iorga
