Infarct

Să zicem așa - repetînd, repetînd, repetînd: o victimă are dreptul să ierte ceea ce călăul i-a făcut, ei. și numai ei. Deci: o victimă nu are dreptul (nici acela „creștinesc”) de a ierta, ea, ceea ce călăul făcuse unor victime dispărute (asasinate), sau în numele celor care nu s-au rostit dacă da sau ba „iarta”.
Citește tot rezumatul cărții Infarct... Acești grăbiți să acorde iertare unor ticăloși sunt ei înșiși fie ticăloși de la început, fie ticăloșiți (în lupta pentru supraviețuire). (...) Să zicem: ceea ce s-a petrecut între mine, individ nesupus (și de sex masculin) și Aparatul de Represiune-Supunere-Terorizare este o treabă de/între bărbați, între noi doi. Deși eu am rămas tot timpul singur, iar Aparatul a numărat câteva bune sute de mii de căței, câini, porci, șacali, șerpi veninoși, lupi - și generali. Pentru ceea ce am îndurat eu, fie „iert“, fie tin-minte. Însă, pentru ce a îndurat din partea Securității familia mea, ostatică - nu uit și nu iert. și: nu uit că nu am iertat.   Dacă România ar fi fost Cehia sau Polonia, dacă românii și-ar respecta valorile-valori, oamenii-oameni, scriitorii-scriitori, Paul Goma ar fi avut un destin public identic cu destinul lui Havel sau Walesa. Cum însă motorul istoriei noastre este amnezia, el a fost obligat să rămână, chiar și după 1989, Paul Goma, adică un disident neacceptat de regimul-in-continuare-comunist de la București. Într-o țară demnă și cinstită cu ea însăși Paul Goma ar fi fost de multă vreme academician, reper moral și scriitoricesc, autor de manual. Inventator al unui stil-unicat, între Celine, Creangă și Faulkner, stil marcat de experiențele trăite-rememorate-recuperate în stricta lor originaritate, Goma este acum (anul 2008) cel mai important scriitor român în viață, iar când vremurile «își vor reintra în chingi», el va fi recunoscut, în mod obiectiv, ca unul dintre cei mai originali scriitori-povestitori români ai secolului XX. - Cristian Bădiliță       Citește mai puțin...