Ciulinii Baraganului

Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârșește prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârșește prin a-l tâmpi de moarte. - Panait Istrati (1935) Opera lui Panait lstrați este străbătută de un profund sentiment de umanitate, de sete de viață, făcând elogiul dragostei de om, al prieteniei.
Citește tot rezumatul cărții Ciulinii Baraganului... "În clipa când pun mâna pe condei și mă aplec peste hârtia albă — mărturisește Panait lstrați — eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic; nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi; ochii scrutători ai tovarășilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului că licuricii noaptea și ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Viața pentru ei a fost năprasnică." Pentru eroii scrierilor lui Panait Istrati viața este, într-adevăr, o luptă aprigă. Fiecare dintre ei năzuiește pătimaș o altfel de existență. Nici unul nu poate admite un orizont îngust, limitat. Unii vor să o trăiască așa cum îi îndeamnă sângele lor aprins, să simtă voluptatea patimilor ce-i stăpânesc. Sunt sinceri, fremătători, au sentimentul cinstei umane. Alți eroi istrătieni, la fel de însetați de viață, se simt apăsați și dacă năzuiesc către o altfel de existență, își simt inimile înflăcărate de idealurile de dreptate și libertate socială. Așa sunt și eroii istrătieni din Ciulinii Bărăganului. - Teodor Vârgolici   Fragment din volumul "Ciulinii Bărăganului" de Panait Istrati:   "Acum ciulinii erau colo, la picioarele mele, frumoși ca niște merișori mari, numeroși ca stelele, cărnoși, plesnind de sevă, dar nemișcați. Nu se clinteau deloc, căci eram la începutul lui august. Alerga-voi cu ei peste o lună? Afla-voi unde se duc, încotro aleargă? Știam că cei mai mulți o sfârșesc în foc, trosnind în vreo sobă! Dar ceilalți? Ce-i care „scornesc povești"? Ce țări vor arăta privirii unui băiețaș? Cum poate fi schimbată soarta unora? Ah! cât doream să vorbesc cu cineva care mi-ar fi istorisit năzdrăvănii, care să mă mintă, dar să mă facă să visez puțin, să cutez! Și ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală, invitație să schimbi ceea ce ai cu ceea ce ai putea să ai, fie chiar mai prost. Or, nimic nu-i mai rău decât să putrezești locului, atunci când iubești întreg pământul. Bărăganul, despre care se spunea că-i „nesfârșit", era in ochii noștri de copii „întreg pământul". Pustiu, telinos, plin de primejdii, oricine știa asta. Și totuși, plecând într-o zi, o dată cu ciulinii, ca să nu se mai reîntoarcă, Matei, feciorul săracului moș Broșteanu, devenise unul dintre cei mai mari marchitani din București. Mărturisesc, nu visam nici o mărire. Visam pur și simplu. Eram revoltat de pescăria rău mirositoare, de toropeala bălților nămoloase și a părinților care aveau aerul că vor să-mi lase moștenire soarta Ior păcătoasă. Nu cunoșteam altceva mai trist în afară de gazari, a căror pâine, când o mănâncă, miroase a gaz. Dar, cel puțin, ei mâncau pâine în fiecare zi, în timp ce noi la patru duminici o dată. Și se spune că părinții mei, ajungând pe Borcea, au fost atât de fericiți dând peste pește, că au strigat: Aici, e cel puțin pește! Și, într-adevăr, a fost atâta că până la urmă ne-a izgonit, pe mine și pe tata, iar pe mama a omorât-o." Citește mai puțin...