Nunta in cer

Nunta în cer este o Maitreyi autohtonă, în care Maitreyi a luat numele de Ileana. Este, incontestabil, același mare imn de iubire, aceeași puritate de sentiment și o aceeași fină și ciudată substanța din care este modelată eroină.
Citește tot rezumatul cărții Nunta in cer... Exaltarea lirică se transformă însă în epic vioi, exotismul preferat în valori comune, mult reale și expresive. - Octav Șuluțiu Fragment din cartea "Nuntă în cer" de Mircea Eliade "Am plecat pe la trei jumătate, neștiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieșit în Calea Victoriei și mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poștă, fără nici un chef. M-am oprit în fața unui chioșc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. Parcă ar fi fost una din acele zile triste din mijlocul sărbătorilor Crăciunului, când orașul întreg se cufundă sfâșietoare tăcere. În dreptul Cercului Militar am luat-o pe bulevard, îndreptându-mă spre Cișmigiu. După-amiază începea să mă apese, tot mai cumplită. Parcă mi-era și mie teamă de amurgul care se apropia. Coperișurile începeau să strălucească. Am luptat cu melancolia vreo jumătate de ceas; până ce, în cele din urmă, m-am predat tristeței aceleia crepusculare a iernilor marilor orașe. În asemenea ceasuri, de obicei, nu ieșeam niciodată din casă singur. Uneori petreceam după-amiezile de iarnă la Șosea, plimbându-mă voinicește pe jos cu un prieten sau o prietenă. Marșurile acelea pe zăpadă, întoarcerile în oraș cu cele dintâi lumini care se aprindeau le făceam aproape întotdeauna într-o tovărășie bine aleasă. Nu pot suporta, singur, apusurile de soare, decât afară din orașe sau, în orice caz, într-un oraș necunoscut. Bucureștiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgostești, să nu-ți cauți pereche într-un astfel de oraș, în care soarele se stinge cu atâta melancolie... De câte ori, mai târziu, n-am coborât noi doi bulevardele vechi, cu roșcovi și castani, îndreptându-ne, strânși unul într-altul, spre Cotroceni!... Ceasul acela copleșitor nu ne surprindea aproape niciodată în casă... Am trecut prin Cișmigiu, și veselia însuflețită a patinatorilor mi-a risipit, pentru câteva clipe, melancolia. Dar nu puteam rămâne acolo înțepenit cu mâinile în buzunarele paltonului, privind. Am pornit pe o alee singuratică. Undeva, nelămurit, în fața mea, se aprindeau felinarele. Parcă începea să se pogoare o ceață ușoară, transparență, prinsă ca o pânză de păianjen între arbori." Citește mai puțin...