Roman liric, patetic și care impresionează prin modul de exprimare a trăirilor interne ale personajelor. Aici avem în prim-plan doi bărbați care își povestesc despre acea iubire a vieții lor – unică și irepetabilă. Descoperim pe parcurs că marea lor dragoste a fost una și aceeași femeie, însă în diferite etape ale vieții ei.
Desigur personajul central care ne captează toată atenția și curiozitatea – este Ileana. Suntem conduși de acel necunoscut și dorința de a o descoperi pe întreaga durată a lecturii. Parcă suntem mereu în acea așteptare și suspans, însă în acelaș timp melancolia și regretele dăinuie pretutindeni.
Deși cu final trist, aceste două povești de dragoste te fac să visezi, să vezi iubirea ca un sentiment suprem, să-ți dorești să întâlnești acea “dragoste mare” (dacă nu ai făcut-o până la momentul lecturii).
Dar mai târziu mi-am dat seama că nici o dragoste, nici o pasiune, nici o unire de până atunci nu fusese desăvârșită; răpirea aceea nu o mai cunoscusem…
Și cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, ambii își pierd iubirea din cauza orgoliului, a vanității și a fatuității. Abia după ceva timp ei realizează că și-au ratat viața într-un lamentabil naufragiu.
În acest roman Eliade ridică iubirea pe un piedestal, aici totul este la superlativ. Consider romanul de față un monument al dragostei.
De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă și liberă.
…dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel…
Recomand cu încredere!