Zambetul etrusc

Zâmbetul etrusc a reușit să facă dintr-o istorie simplă, universală – aceea a legăturii profunde care se formează între un bărbat în amurgul vieții și un copil foarte mic care îi va purta mai departe numele – un roman tulburător de emoționant și poetic, de neuitat. Am mai vorbit de faptul că, în lumea contemporană, preocupată de proiectarea unei existențe etern absorbită tinereții (în care performanțele pe toate planurile, profesional, personal, social să strălucească ad infinitum), cel mai mare păcât, cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla pare să fie aceea a faptului, atât de natural, de altfel, al îmbătrânirii.
Citește tot rezumatul cărții Zambetul etrusc... Imaginea bătrânului, odinioară un călăuzitor spiritual al unei comunități, întruparea înțelepciunii și a experienței de viață respectate se asociază astăzi mai degrabă cu declinul, atrăgându-și indiferența și chiar disprețul semenilor. Și asta se întâmplă pentru că trăim într-o lume aflată în continuă schimbare, supraspecializată, în care primele victime ale înadaptării sunt cei înaintați în vârstă, incapabili să mai țînă ritmul cu viteza progresului. De asemenea, pe fondul degradării biologice, bătrânii nu mai pot trăi adesea extazurile psihologice și fizice pregătițe de marii competitori economici și sunt adesea excluși din jocul social centrat în jurul consumului. Așa cum au sugerat unii romancieri, amintindu-i aici doar pe Coetzee sau Houellebecq, condiția bătrânului contemporan pare a fi aceea a marginalului, a izolatului care își trăiește exilul lent și chinuitor, cu atât mai dureros cu cât o mare parte a dorințelor de tinerețe rămân vii, chiar dacă satisfacerea lor devine tot mai tabu în raport cu normele sociale acceptate. Așadar, într-un asemenea peisaj, în care înaintarea în vârstă pare a fi o catastrofă existențială, o tortură prelungită și inevitabilă, recunosc că am fost foarte plăcut surprins să dau peste un roman care recuperează demnitatea figurilor vârstnice. Și nu este vorba de un roman în care această recuperare să fie doar un efect secundar al urmărîrii clasicei relațîi dintre un maestru (genial) și un discipol (deplin ignorant), în care tocmai asocierea extremelor să privilegieze impresiile favorabile din partea cititorului. Nu e vorba nici de un roman în care protagonistul să își conștientizeze dureros avansarea stării sale de incompatibilitate cu lumea înconjurătoare. Vorbim de un roman care îl are drept personaj principal un bărbat care, prin vârstă, origini și statut social se dovedește un adevărat extraterestru în raport cu lumea urbană în care pătrunde. Salvatore Roncone este un bătrân țăran italian care suferă de cancer și care este adus de fiul său la Milano, pentru a încetini evoluția bolii. De la primele pagini ești convins însă că Salvatore nu este un vârstnic neputincios, căruia să îi plângi de milă. Mai plin de energie ca niciodată, calabrezul senior își poartă singur de grijă și își păstrează obiceiurile la loc de cinste. Ajuns în casă milaneză a fiului său Renato și a nurorii Andrea, bătrânul Salvatore ia contact cu apucăturile oamenilor civilizați pe care le privește drept ciudate și caraghioase. Orașul nu pare să îl impresioneze pe veteranul viețîi rurale, dimpotrivă, îl nemulțumește profund: în Milano soarele nu te ajută să te orientezi, perele n-au gust, cămara nu miroase, zăpadă e pervertită în bălți, locuințele sunt pline de canapele pentru oameni molatici. Așa că protagonistul ia măsuri: caută magazine cu mâncare autentică (cu cât mai mirositoare, cu atât mai bine) și îi pune la punct pe toți acei orășeni ciudăți care caută să-l civilizeze. Însă cel mai tare îl va scandaliza pe protagonist felul în care Renato și Andrea își cresc copilul, pe Bruno – cu ajutorul cărților și al strategiilor de abstinență emoțională – cu asemenea educăție, nici nu e de mirare că bătrânul va încerca să compenseze greșelile părinților, să-i dea nepotului castane coapte, rachiu de mure și multe îmbrățișări și vorbe drăgăstoase ca să crească băiat sănătos. Pe fondul luptei pe care o duce cu boală (căreia Salvatore îi dă și un nume: Rusca), pe fondul descoperirii atmosferei tensionate care domnește în căsnicia fiului său, pe fondul faptului că se simte trădat de doctorii care vor să-l opereze (în loc să-i spună cât mai are de trăit), neînduplecatul și asprul Salvatore va descoperi, la vârsta a treia, la apusul vieții o nețărmuită bucurie a prezentului. Pe de o parte se va îndrăgosti de Hortensia, o femeie pe care o cunoaște pe stradă, pe de altă parte va trăi satisfacția de a fi bunic. Cele două experiențe, poate destul de obișnuite pentru mulți dintre noi, vor căpăta proporții salvatoare pentru acest bătrân demn și dârz care vă reuși să găsească, prin ele, apropierea naturală și firească de oameni, nemediată și neobstrucționată de asimetrii culturale și civilizaționale (de care se lovește la tot pasul, de altfel), o apropiere prin care vă reuși să identifice un prezent suficient de ferm și de emoționant prin care să se lupte cu trecutul și amintirile care îl aruncă în izolare. Ceea ce este remarcabil și impresionant în romanul lui Sampedro, dincolo de faptul că livrează un protagonist memorabil (prin care rurarul și forța personajelor sale pare să-și ia, într-un fel, revanșa în fața urbanului și a dramelor sale tipice) este felul în care autorul alege să-și conducă narațiunea: nu pe panta autoculpabilizării, prin care să devenim martori la conștientizarea dramei îmbătrânirii, însă nici pe panta comediei facile și pure, în care contrastul dintre nou și vechi, tradițional și modern să stârnească hohote de râs și atât (deși fără îndoială că, citind romanul, veți avea parte și de astfel de momente amuzante). Bătrânețea, pentru Sampedro, nu pare să fie nici o sursă de exclusivă de drame și tânguiri și nici o resursă a ridicolului, ci mai degrabă un teren pentru valorificarea firescului experienței umane, la o vârstă căzută în dizgrație și demonizată în zilele noastre. Sampedro reușește să ofere, prin romanul său o imagine senină, optimistă asupra bătrâneții, surprinzând și notele ei grave dar și pe cele sensibile. Suntem în apropierea revelionului, moment care ne amintește faptul că a mai trecut un an, că am mai îmbătrânit puțin. Toți cei care vă simțiți puțin anxioși în această perioadă, cîtiți romanul lui Sampedro: veți descoperi că vârsta a treia nu e doar suportabilă, ci și surprinzător de satisfăcătoare. Cât despre zâmbetul etrusc, care dă titlul romanului și pe care îl veți regăși în câteva scene cheie, o să vă citez doar una din replicile lui Salvatore, care să vă invite să-i descoperiți semnificația: “etruscii erau niște italieni de demult care păreau vii atunci cânnd mureau… cât de vii trebuie să fi fost înainte de a muri!”. ZÂMBETUL ETRUSC - Jose Luis Sampedro – Editura Univers, 2011 Sever Gulea pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...