Rezumat Oameni din Dublin - James Joyce
Seria de autor pe care Editura Humanitas Fiction o dedică scriitorului irlandez James Joyce (1882–1941) se deschide cu celebrul volum de povestiri din 1914 Oameni din Dublin.
Literatura de azi este de neconceput fără Joyce, așa cum nu ne-am putea imagina fizica fără Einstein - Hugh Kenner
Din Drumcondra la Canal Bridge și de pe Henry Street în Temple Bar, ploaia și soarele spala obrajii ridați ai Dublinului.
Citește tot rezumatul cărții Oameni din Dublin...
Oamenii de aici trăiesc în ritmul propriilor obsesii, spaime și năzuințe. Unul vrea să-și regăsească iubirea exilată într-un pliu al memoriei, altul se visează pilot de raliu. Unul simte iminenta sfârșitului, altul cere următorul pahar. Sunt oameni obișnuiți, prinși dezordonat în insectarul vieții. Portretul Dublinului se compune din bucuriile, deznădejdile, renunțările și elanurile celor care-l populează: reverendul Flynn rămas amintire în mintea unui copil, necunoscutul care vorbește ciudat, fata care nu știe să scape de acasă, tinerii burlaci Corley și Lenehan, locatarii din Pensiunea Mooney, ratatul Farrington, Gabriel Conroy și, în final, ninsoarea „peste toți cei vii și cei morți“.
INCURSIUNE ÎNTR-UN ORAȘ NUMIT JOYCE
Poate unul din avantajele de a fi citit puține cărți (dacă vă puteți imagina vreunul) este că, atunci când te hotărăști asupra unei lecturi aceasta e destul de probabil să te marcheze, mai ales în lipsa unor alte temeiuri de comparație. Când spun aceste lucruri mă raportez, prin analogie, la propria mea experiență de cinefil: fiind un împătimit al filmelor, am observat faptul că pe măsură ce am vizionat mai multe filme cu pe atât de greu îmi era să mă abțin de la comparații – de fapt îmi este din ce în ce mai greu să găsesc un film pentru care să nu am termen de comparație. Așadar, revenind la domeniul literaturii mă gândesc că același lucru se poate întâmpla și cu cărțile pe care le devoram. Și dacă de când am privilegiul de a lucra la Librăria St. O. Iosif am avut ocazia de a mai recupera ceva lecturi (că rămăsesm cam în urmă), în momentul în care am citit colecția de povestiri „Oamenii din Dublin” semnată de James Joyce, numărul cărților cu care aș fi putut să o compar era cât se poate de modest. Am citit „Oamenii din Dublin” în perioada liceului și am făcut-o pe nerăsuflate fiind absolut fascinat de umanitatea și naturalețea de care sunt pătrunse aceste povestiri. Unicul meu regret a fost că trebuit să înapoiez cartea împrumutată, imediat după ce am terminat-o. De atunci am tot căutat să achizionez un volum propriu dar James Joyce dispăruse (în mod misterios) de pe rafturile tuturor librăriilor. Zilele acestea însă, Editura Humanitas mi-a făcut o surpriză foarte plăcută atât mie, cât și tuturor fanilor din România ai scriitorului irlandez, prin lansarea unei serii de autor … o serie care începe chiar cu „Oamenii din Dublin” în traducerea lui Radu Paraschivescu.
Cele 15 povestiri , fără legătură narativă între ele (sau e doar o aparență?), nu sunt povești cu prea multă acțiune, cu eroi spectaculoși, în care întâmplările să se succeadă cu repeziciune spre un deznodământ anume. Ele sunt mai degrabă schițe și imagini dintr-un oraș mohorât de la începutul secolului XX. Personajul principal din aceste povestiri este însuși orașul Dublin care găzduiește actorii acestor scenete; oameni simpli , cu probleme cât se poate de palpabile care-și duc existența în cele mai variate contexte. Joyce se concentrează mai mult pe substanța personajelor sale comune și mai ales pe atmosfera apăsătoare pe care orașul și timpurile o exercită asupra lor în detrimentul unei intrigi elaborate. Căci până la urmă Dublinul înghite tot și toate: de la băiețelul zguduit de moartea preotului de care era atașat până la conțopistul alcoolic care-și varsă frustrările pe familia sa , de la tânăra naivă care-și abandonează planurile de viață pentru a fugi în lume cu un marinar până la bărbatul care încearcă să-și revină de pe urma unui accident prin catolicism. Toate aceste povești sunt istorii de viață simple, cu putere de generalizare și dureros de plauzibile – istoriile unor oameni obișnuiți, atât de perisabile în esență: astăzi poate sunt subiect de conversație în piața de zarzavaturi sau la spițerie dar mâine vine altă poveste care ține prima pagină a ziarului vieții și apoi poimâine altă poveste și așa mai departe; singurul martor la toate acestea care pare să le înregistreze conștiincios ca un martor tăcut fiind însuși Dublinul. Și cred că până la urmă Joyce asta a făcut , a depănat până la urmă ceva din memoria neconsemnată a Dublinului , într-o manieră în care bineînțeles că și talentul de scriitor și-a spus cuvântul.
Punctul culminant al acestui volum îl reprezintă ultima povestire , adesea catalogată drept nuvelă, care încheie grațios tolba cu istorisiri a vechiului oraș. Perspectiva mea asupra volumului lui Joyce este următoarea: toate cele 14 povestiri nu fac decât să pregătească scena pentru această nuvelă care m-a lăsat fără cuvinte, la vârsta la care am citit-o iar acest lucru probabil că s-a întâmplat datorită simplității scriiturii și a mesajului transmis. Discutabil, tema nuvelei „Cei Morți” este dragostea neîmpărtășită dar eu i-aș adăuga că subtitlu un vechi proberb englezesc și anume „nice guys finish last”. Pe vremea când am citit „Cei Morți” din punct de vedere muzical eram cufundat în creațiile celor de la The Doors. La mijlocul piesei „When the Music’s Over” Jim Morrison are unul din celebrele sale monologuri în care împrumuta fragmente din nu mai puțin celebrele sale poezii. La un moment dat el spune „ce au făcut cu pământul nostru cinstit” ca mai apoi să îndemne „noi cei buni să recucerim lumea din mâinile celor haini și nebuni ce ne-au furat-o!”. Idealismul ce mă caracteriza în acea perioadă mă făcea să-l contrazic pe „Regele Șopârla” fiind convins că o conduită morală și integra te plasează cel mai adesea (dacă nu chiar întotdeauna) pe un loc fruntaș. Mă gândeam de asemenea că toți cei care respectăm respectivele valori, nu avem de ce să recucerim lumea din mâinile celorlalți pentru că aceasta ne aparține. Dar Joyce mi-a demonstrat că viața nu funcționează deloc așa , având o școală a ei mult mai bună decât a unui adolescent de 16 ani – că lumea poate că e întoarsă pe dos și poate că tocmai acesta este și farmecul ei – faptul că suntem provocați să luptăm pentru redobândirea umanității.
Această luptă o duce și Gabriel Conroy , personajul principal din „Cei Morți”, cel care împreună cu soția sa participă la o sindrofie în familie. În cadrul acestei petreceri cât se poate de protocolare , unde întâlnim toate stereotipiile unei familii numeroase adunate laolaltă, Gabriel se poartă exemplar , are grijă de bețivul familiei, întreține conversația vie cu ajutorul unor politețuri necesare și ține toasturi pentru începutul noului an. Toate aceste lucruri par să meargă direct la inima invitaților mai puțin a soției sale Greta care rămâne tăcută pe tot parcursul mesei. După ce soții Conroy părăsesc sindrofia îndreptându-se spre casă pe o ninsoare abundentă Gabriel încearcă să descuie lacătul pus pe gândurile soției sale prin glume și istorisiri amuzante însă Greta rămâne tăcută până la destinație unde face o dezvăluire uimitoare provcându-i soțului ei o adevărată epifanie. Gabriel pare împăcat cu epifania sa dureroasă și încheie povestirea și implicit volumul joycean cu un monolog superb din care nu lipsesc reflecții asupra pierderii, umanității și regretelor din viață, regrete care se împântenesc în sufletele noastre și devin parte imuabilă a existenței. Precum timpul , care le rezolvă pe toate, zăpada cade asupra orașului Dublin acoperind nu doar casele și străzile ci și viețile și micile secrete ale locuitorilor. Nuvela a fost ecranizată în 1987 de către legendarul John Huston , filmul fiind cântecul de lebădă al acestuia. Foarte fidel cărții filmul face un mare serviciu textului original , fapt rar întâlnit în relația carte-ecranizare, prin ultima sa scenă. Pe cât de frumoasă și poetica este această ultimă scenă din carte, filmul îi adaugă un mic bonus evocând ninsoarea de poveste care se așterne nu doar peste viața soților Conroy, ci și peste cea a tuturor personajelor din celelalte 14 povestiri . Resemnarea lui Gabriel poate fi privită și ca o lecție de viață foarte importantă , o probă de maturitate dintr-un anumit punct de vedere, iar pentru mine această carte a însemnat o trezire la realitate dintr-un somn frumos, dar idealist , o lecție pe care am prețuit-o și o voi prețui foarte mult timp de acum înainte.
OAMENI DIN DUBLIN – James Joyce – Editura Humanitas , 2012
Sever Gulea pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...
