Patul lui Procust

Triunghiuri amoroase sunt destule în amândouă romanele lui Camil Petrescu de dinainte de război. Combustibilul care pune dorința în mișcare este, în amândouă, vanitatea. Dacă pasiunea se analizează și formează obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflectă în gesturi și formează obiectul prozei comportiste.
Citește tot rezumatul cărții Patul lui Procust... Camil Petrescu, atât de dator lui Proust în tezele lui despre roman, nu-i datorează mare lucru în romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanități rănite: a doamnei T. și a lui Fred Vasilescu, în primul rând. Tocmai ale celor cărora Autorul le dă cuvântul, pe care-i îndeamnă să scrie. Doamna T. reușește mai bine să se confeseze, deși nici ea până la capăt. Fred Vasilescu, în schimb, nu vorbește deloc despre el însuși (nu aflăm niciodată de ce o părăsește pe doamna T., pe care o iubea), preferând să se ocupe de Ladima și de Emilia, a căror relație îl intriga, fiindcă nu descifrează în ea nicio urmă de vanitate. Din contră, o patimă greu stăpânită la Ladima, iar la Emilia un vag dispreț de femeie nesatisfăcută de darurile preponderent epistolare ale poetului îndrăgostit. Fragment din cartea "Patul lui Procust" de Camil Petrescu: "Prietenii mei cred sincer că n-am inima... Și citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aș fi dovedit-o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plânsul provoacă în mine o reacțiune de mânie și dezgust... De atâtea ori am fost în pragul morții (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptățit, totuși știu bine că nimic nu justifică plânsul demonstrativ. Nu corespunde - și m-am gândit mult la asta - nici unui sentiment, nu dovedește nimic. Nu e nici o legătură între el și sinceritatea emoției sau, mai bine, între el și valoarea simțirii. Emoțiile mortale sunt intense, palide și egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au și orgoliul de a refula totul, au și durerea inferiorității lor de o clipă - și poate că tocmai această comprimare mistuie și doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care își ascund simțirea, sunt cei care, și mai ales prin asta, suferă cu adevărat. Plânsul demonstrativ mie îmi reamintește de o femeie care și-ar schimba bandajul igienic în public. Și, în genere, plânsul după „fericire", orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-și clamează aprig și humos „dreptul lor la fericire" și-l doresc mai totdeauna, lovind necruțător în alții. Emilia pretinde însă de la mine un cuvânt, un semn de admirație. S-a așezat din nou la masă, se sprijină în coate și privește aiurea, așteptând. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar când observă că gândesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat, Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil și absurd, ca, de pildă, de a mângâia barba mare și mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă și apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj mărginit și important, în sfârșit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trânti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urâte și solemne. Acum, când am văzut sentimentul Emiliei, când, potolită și pătrunsă de importanța talentului ei, așteaptă un cuvânt de la mine, eu spun, de pildă, calm și firesc, că ar fi bine să se lase de teatru și să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, și mai bine, să se facă vânzătoare de cămăși gata și gulere de cauciuc. Dar e prea cald și, la urma urmelor, nici nu merită sforțarea unei articulari. Fără voia mea, cu aceeași gratuitate cu care mă pregăteam de țâșnire, mă trezesc zâmbind admirativ: „Foarte emoționant!" Valeria are ochii cei mai dulci din lume: - N-ai cumva pe cineva la Teatrul Național? Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări înfructuoase. - Valeria, domnul... nu se ocupă cu teatru. Mă conving tot mai mult ca Valeria, datorită și corpolenței și vârstei, s-a confirmat în funcțiunea de manager artistic al surorii ei. - Taci din gură, că știu ce spun... și, întorcându-se spre mine, mai direct: Poți să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecție tot degeaba. Când te uiți la alea de la Național... că toate au ajuns. Vezi, una trăiește cu directorul, alta cu regizorul..." Citește mai puțin...