Magicianul a fost ecranizat în anul 1968, în regia lui Guy Green, avîndu-i în rolurile principale pe Michael Câine, Anthony Quinn și Candice Bergen. Plasată într-o insulă grecească, acțiunea romanului Magicianul pivotează în jurul tînărului profesor de engleză Nicolas Urfe.
Acesta, încercînd să scape de plictiseală și depresie, cunoaște printr-o întîmplare lumea bizară a lui Moris Conchis, „magicianul”, și devine „victima” unui lung șir de încercări, spectaculoase jocuri cu măști și psihodrame, în care abunda fantasmele erotice și manipularea istoriei.
Carte recomandată de Iulia Badea-Gueritee în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți".
Fragment din roman "Magicianul" de John Fowles:
„— TE URASC!
Am pălmuit-o. A început să suspine sălbatic, chircită la capul patului, aruncîndu-mi insulte printre lacrimi și suspine.
— Lasă-mă în pace... lasă-mă în pace... ticălosule... derbedeule... egoistule... Suspinele se întețeau. Umerii tremurau în convulsii. M-am ridicat în picioare și m-am dus la fereastră.
Cuvintele nu mai exprimau ce voia, așa că a început să lovească cu pumnii în drugii de fier ai patului. Atunci am simțit că o urăsc pentru lipsă de control, pentru scena de isterie. Mi-am adus aminte de sticlă de whisky din camera mea. Mi-o făcuse cadou în prima zi.
— Fii atentă. Mă duc să-ți aduc ceva să bei. Termină cu văicărelile.
M-am aplecat asupra ei. Nici nu a observat, a continuat să lovească în drugii patului. M-am dus la ușă, am ezitat, m-am uitat la ea și am ieșit. Trei greci, doi bărbați, dintre care unul mai în vîrstă, și o femeie, stăteau în fața camerei, făcîndu-mă să mă simt ca un criminal. Am coborît la mine, am deschis sticla, am tras o înghițitură zdravănă și m-am dus înapoi. Ușa era încuiată. Cei trei spectatori erau tot acolo, uitându-se la mine cum încerc iar, cum bat la ușă și o strig.
Bătrînul s-a apropiat de mine.
— S-a întîmplat ceva?
M-am strîmbat și am mormăit.
— Căldură.
Nu era nevoie, dar a repetat pentru ceilalți. „A, căldura", spuse femeia ca și cum asta ar fi explicat totul. Dar tot nu s-au mișcat.
Am încercat o dată, am strigat-o prin crăpăturile dintre două plăci de lemn. Nu se auzea nimic. În ochii grecilor am ridicat din umeri și am coborît la mine. După zece minute m-am întors, m-am mai întors de patru sau cinci ori într-o oră, dar de fiecare dată mă bucuram în sinea mea că ușa este încuiată.
M-au trezit la ora opt așa cum îi rugasem, m-am îmbrăcat și m-am dus la camera ei. Am bătut, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat clanța, era descuiată. Patul era ca și cum s-ar fi dormit în el, dar Alison plecase, nu mai era nici un lucru de-al ei în cameră. Am alergat la recepție unde am găsit un bătrîn cu ochelarii pe nas, cam ramolit, tatăl proprietarului. Fusese în America și vorbea destul de bine englezește.
— Știți fata cu care am venit aseară, a plecat în dimineața aceasta?
— Da, a plecat.
— Cînd?
Se uită la ceas.
— Acum o oră. A lăsat asta. Spus dau la dumneata cînd coborîți.
Era un plic pe care mîzgălise numele meu: N. Urfe.”
