Secretul sotului

Imaginează-ți că soțul tău ți-a scris o scrisoare pe care nu trebuie să o deschizi decât după moartea lui. Mai mult, imaginează-ți că acea scrisoare conține secretul lui cel mai întunecat și mai bine ascuns - ceva atât de teribil, încât poate să distrugă nu numai viața pe care ați construit-o împreună, ci și viețile altora.
Citește tot rezumatul cărții Secretul sotului... Imaginează-ți apoi că dai peste acea scrisoare în timp ce soțul tău este încă în viață... Un roman tulburător despre secretele pe care alegem să nu le împărtășim cu partenerul nostru de viață. „Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment absolut diferit de adorația simplă și totala pe care o trăise ca tânără mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața altarului. Dar știa că, indiferent cât de mult îl ura pentru ceea ce făcuse, ea îl va iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur. Întotdeauna va fi acolo.“ Fragment din roman: "Sinceră să fie, dacă ar avea timp să se gândească la chestia asta, nici măcar nu știa dacă era o adeptă atât de împătimită a lui Dumnezeu. Părea că El îi abandonase de mult. În fiecare zi, peste tot în lume, copiilor li se tâmplau lucruri înfiorătoare. Așa ceva era de neiertat. Micul Spiderman. A închis ochii ca să-și alunge imaginea din minte. Pe Cecilia n-o interesau subtilitățile astea despre liberul arbitru, despre căile misterioase ale Domnului și alte bla-bla-uri. Dacă Dumnezeu ar fi avut un șef, ea de mult i-ar fi trimis una dintre temutele ei scrisori de reclamație. Pe mine m-ați pierdut de clientă. S-a uitat la față umilă, cu pielea netedă, a părintelui Joe. Odată el îi spusese că i se părea „foarte interesant când oamenii se îndoiau de credința lor". Doar că Ceciliei nu i se păreau atât de relevante îndoielile ei. Ea credea în Saint Angela's cu toată ființa ei: școală, parohia, comunitatea pe care o reprezenta. Ea credea că „Iubiti-vă unii pe alții" era un minunat cod moral după care să-și trăiască viața. Sfânta împărtășanie era o ceremonie frumoasă, veșnică. Biserica Catolică era echipa pe care ea o susținuse întotdeauna. Cât despre Dumnezeu și dacă El (sau Ea!) își făcea datoria, ei bine, asta era o altă poveste. Și totuși, toată lumea credea că ea era catolică absolută. S-a gândit la Bridget care a întrebat-o acum două seri „Cum de-ai devenit atât de catolică?" atunci când Cecilia a adus vorba în mod absolut firesc despre prima confesiune a lui Polly de anul viitor (sau Reconciliere, cum i se zice acum), de parcă soră-sa a uitat când a fost mica regină a dânsului liturgic pe vremea când erau la școală. I-ar fi donat soră-sii un rinichi fără ezitare, dar câteodată simțea că-i vine să încalece pe ea și s-o sufoce punându-i o pernă pe față. Asta fusese o metodă eficientă de a o disciplina pe vremea când erau mici. Din păcate, acum era un mod prin care adulții își reprimau sentimentele adevărate. Firește, și Bridget i-ar dona Ceciliei un rinichi. Doar că ea ar bombăni mai mult în perioada de recuperare, i-ar aminti lucrul acesta de câte ori s-ar ivi ocazia și ar avea grijă ca toate cheltuielile ei să fie suportate de Cecilia. Părintele Joe își încheiase numărul. Participanții la slujbă, risipiți prin biserică, s-au pregătit pentru imnul final, ridicându-se în picioare cu un murmur de oftaturi reținute, tușituri înfundate și trosneli de genunchi îmbătrâniți. Cecilia a surprins privirea Melissei McNulty de cealaltă parte a intervalului dintre strane; Melissa a ridicat din sprâncene, parcă vrând să spună: nu suntem noi oameni de treabă că am venit la înmormântarea surorii Ursula, cu toate că ea a fost o femeie atât de afurisită și noi suntem atât de ocupați? Cecilia i-a răspuns ridicând mâhnita din umeri într-un gest care spunea: Păi, nu așa se întâmpla mereu?! " Citește mai puțin...