Cotul Donului 1942

Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare Edi?ia a II-a revăzută ?i completată Autorul proiectului, coordonator ?i imagini: Dr. Vasile ?oimaru   COTUL DONULUI, O MARE TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ, UITATĂ DE STATUL ROMÂN - Vasile ?OIMARU, Octombrie 2012   ...Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (? ?????? ??????????? – În țran?eele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chi?inau.
Citește tot rezumatul cărții Cotul Donului 1942... Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din ora?ul transnistrean Tiraspol ?i locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă ?i pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. A?a în?elegeam eu (ca și mulți alți cetățeni sovietici) lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga ?i Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe O?etea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, jude?ul Bacău. Plângea ?i vorbea, iar șo?ia lui, Ioana, adăugă pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr ?i avea o memorie mai bună. Impresiile despre cele auzite de la bătrânul O?etea m-au urmărit mul?i ani la rând. .... Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfâr?itul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit ?i s-a scris mult, dar nu destul de mult... Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia ?i din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem poten?ialul financiar respectiv, nici for?ele ?i mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt ?i nici nu se dore?te să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorită?îi popula?iei ?i al istoriei noastre na?ionale. Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare Edi?ia a II-a revăzută ?i completată Autorul proiectului, coordonator ?i imagini: Dr. Vasile ?oimaru COTUL DONULUI, O MARE TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ, UITATĂ DE STATUL ROMÂN - Vasile ?OIMARU, Octombrie 2012 ...Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (? ?????? ??????????? – În țran?eele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chi?inau. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din ora?ul transnistrean Tiraspol ?i locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă ?i pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. A?a în?elegeam eu (ca și mulți alți cetățeni sovietici) lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga ?i Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe O?etea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, jude?ul Bacău. Plângea ?i vorbea, iar șo?ia lui, Ioana, adăugă pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr ?i avea o memorie mai bună. Impresiile despre cele auzite de la bătrânul O?etea m-au urmărit mul?i ani la rând. Au mai trecut 27 de ani, ?i în vara lui 2009, am reu?it să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Done?, stani?a Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don ?i în stani?a Golubinskaia. Credeam că ?țiu totul ?i am văzut totul, ?i eram gata să public un articol ?i imagini de la Don, despre cele sim?ite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit ?i bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent (2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea ?i sentimentele pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism ?i jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Funda?iei Cre?tine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbe?te despre cele întâmplate în toamna anului 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte ?i tragic loc al Bătăliei de pe Don ?i Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero. ?i am decis: vine vacan?a de vară ?i o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor osta?ilor români din vara ?i toamna anul 1942. - See more at: http://vicovia.ro/cărți/cotul-donului-1942-detail#sthash.R9ZEx43H.dpuf Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare Edi?ia a II-a revăzută ?i completată Autorul proiectului, coordonator ?i imagini: Dr. Vasile ?oimaru COTUL DONULUI, O MARE TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ, UITATĂ DE STATUL ROMÂN - Vasile ?OIMARU, Octombrie 2012 ...Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (? ?????? ??????????? – În țran?eele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chi?inau. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din ora?ul transnistrean Tiraspol ?i locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă ?i pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. A?a în?elegeam eu (ca și mulți alți cetățeni sovietici) lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga ?i Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe O?etea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, jude?ul Bacău. Plângea ?i vorbea, iar șo?ia lui, Ioana, adăugă pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr ?i avea o memorie mai bună. Impresiile despre cele auzite de la bătrânul O?etea m-au urmărit mul?i ani la rând. Au mai trecut 27 de ani, ?i în vara lui 2009, am reu?it să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Done?, stani?a Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don ?i în stani?a Golubinskaia. Credeam că ?țiu totul ?i am văzut totul, ?i eram gata să public un articol ?i imagini de la Don, despre cele sim?ite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit ?i bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent (2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea ?i sentimentele pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism ?i jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Funda?iei Cre?tine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbe?te despre cele întâmplate în toamna anului 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte ?i tragic loc al Bătăliei de pe Don ?i Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero. ?i am decis: vine vacan?a de vară ?i o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor osta?ilor români din vara ?i toamna anul 1942. A venit vacan?a mare ?i am plecat, ajungând pe 17 august 2012 acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul ora?elului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide u?a la mă?ină să intru în curtea casei autorului monografiei stani?ei Kletskaia (Piotr Eliseev) pentru a procura un exemplar de carte. A ?inut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ?i am vrut să deschid u?a, intră apă în mă?ină. A fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se porne?te o ploaie toren?ială de pomină!... Probabil, a plâns ?i Dumnezeu de bucurie că, în sfâr?it, după ?apte decenii de la tragicul eveniment, a venit, probabil , primul roman să-i “viziteze” pe cei 150 de mii de fra?i care zac acolo pe vecie… Am scris aceste cuvinte în octombrie anul trecut, dar în luna următoare jurnalistul Ion Cristoiu, în revista HISTORIA, ne-a informat că a ajuns totuși cineva acolo în cei 70 de ani care s-au scurs de la tragedia românească de la Cotul Donului. Și s-a aflat foarte aproape de acele locuri triste, la câteva sute de metri, numai că ...deasupra lor, văzute din avion. HISTORIA ne-a informat despre vizita în URSS, în iunie 1949, a scriitorului Zaharia Stancu, președintele postbelic al USR, cuprinzând un popas la Stalingrad, deci, la circa 100 km de acele locuri de maxim tragism pentrui Armata Română în cel de-al Doilea Război Mondial. În anul următor, 1950, Zaharia Stancu a tipărit la București un volum de impresii din acea călătorie în care, deși trecuseră doar șapte ani de la marea bătălie de la Stalingrad și patru ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, autorul n-a suflat un cuvânt despre prezența militarilor români acolo, dar nici nu făcuse vreo destăinuire în fața celorlalți scriitori prezenți acolo, că făcând parte dintr-un popor aliat cu nemții în 1942. Doar afirmații despre eroismul poporului sovietic în „războiul pentru apărarea patriei” și despre efortul său eroic în „reconstrucția socialistă” postbelică. Citind acele impresii ale lui Zaharia Stancu pot spune cu maximă precizie unde se află avionul în zbor cu povestitorul dat, atunci când afirmă în cartea sa: „Am început coborâșul peste câmpuri roșii-ruginii, fără fir de iarbă. Aveam impresia că planam deasupra unui imens zid de cărămidă ars culcat de la o margine la alta a zărilor. Niciun copac, niciun tufiș, niciun ciulin măcar, ci numai pământ roșu...”. Așa deci, avionul cu Zaharia Stancu la bord se află în acele clipe deasupra Stepei de la Cotul Donului, acolo unde în noiembrie 1942 s-au prăpădit cei 150 de mii de ostași români. Dar nu numai ploaia m-a surprins în acea zi de 17 august. Când ploaia s-a terminat, ?i s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale stani?ei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau osta?îi români în 1942, am făcut cu cu?itul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independen?ei (cu semnăturile depută?ilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declara?ia de Independen?a, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independen?a fă?ă de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb că varul răzmuiat de ploaie ?i am fotografiat-o, am destupat o sticlu?a-suvenir de coniac” ?tefan Voda” (Călara?i), am turnat în dopul sticlu?ei câteva picături de coniac ?i le-am sorbit de sufletul ?i în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelență trupa K 1 Band ?i superbul său ?lagar “To?i ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum ?i excelentul cor al elevilor de la Liceul Prometeu din Chi?inau, cu emo?ionantul lor “Îndemn la Unire” ?i am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns ?i am făcut lucrul acesta, că, în sfâr?it, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea ?i mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că până în acel moment am sim?it o victorie mai mare în via?a mea, în cei peste 60 de ani trăiți. Însă următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate. Când ie?eam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj ?i ce văd ei acolo? Se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chi?inau, trecând pe la Poltava și Harkov, locuri legate de biografiile Cantemireștilor și a Hasdeenilor, până la locul acelei tragedii… (Surpriză cu kilometrajul nu s-a repetat și în anul următor, de această dată el arătând numărul 1964 km, chiar dacă n-am trecut pe la Harkov și Poltava. Am mers în schimb mai întâi în câteva localități din Stepa Calmucă și Volgograd, apoi la Kletskaia). Pentru că-i imposibil de crezut a?a ceva, am fotografiat ?i acest amănunt că, zic, n-o să mă creadă nimeni. Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei Donului, în speran?a să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruse?ti vreo grămadă de oase romane?ti. N-am văzut a?a ceva. În schimb am observant culoarea acelor brazde: era la fel de ro?ie ca cea descrisă de Zaharia Stancu în impresiile sale de călătorie. Aveam impresia că acea culoare a rămas de la sângele vărsat pe malul drept al Donului din venele celor 150 de mii de osta?i români, căzu?i în acele locuri, în toamna anului 1942 - iarna anului 1943. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, ?i acele brazde ro?ii, apoi am mers mai departe spre Stalingrad/Volgograd să-mi satisfac pe deplin dorin?a de a ?ți mai multe despre destinul tragic al ostă?ilor no?tri în stepele Rusiei. Când i-am vorbit veteranului, de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu, despre aceste lucruri întâmplate cu mine în drumul cotit până la Cotul Donului, dânsul a zis: ”Eu cred, domnule ?oimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei mor?i, acolo, la Cotul Donului, î?i are moa?tele de sfânt în acel pământ ?i, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, ?i pe ?oimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moa?tele acelui martir, acelui sfânt roman, care zace în Stepa Donului”…                                                                                                                 * * * Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfâr?itul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit ?i s-a scris mult, dar nu destul de mult... Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia ?i din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem poten?ialul financiar respectiv, nici for?ele ?i mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt ?i nici nu se dore?te să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorită?îi popula?iei ?i al istoriei noastre na?ionale. O mică închipuire despre ratingul acelor evenimente ?i no?iuni legate de ele, în limba română, ne-o poate da site-ul de căutare Google. Bunăoară, no?iunea de: ”Bătalia de la Stalingrad” apare de 83 de mii de ori; cea de ”Bătălia de la Cotul Donului” – de 28 de mii de ori; iar cea de ”Cotul Donului” – de 41 de mii de ori! Nici mult, nici prea pu?în... Iată cum descrie no?iunea de ”Bătalia de la Cotul Donului” Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (Editura Meronia, 2011), o lucrare deosebit de utilă, coordonată de George Marcu ?i prefă?ață de ilustrul istoric Florin Constantiniu: ”...Acțiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfășurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice și ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acțiune, forțelor romane le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe brațul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existență a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare și foarte bine dotate cu piese de artilerie și blindate. La 19 nov. 1942, trupele sovietice atacă în forță. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului roman, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului roman în mai multe locuri. În fața pericolului de distrugere a forțelor, comanda¬mentul roman face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menținerea pozițiilor române în susținerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanții trupelor romane, încercuite deja, decid retragerea pe direcția sud-vest. Demersul nu reușește decât parțial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forțelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942”. ...S-ar părea că mai scurt, mai clar ?i mai cuprinzător nici că se poate!... Ba se poate, cel pu?în la capitolul cuprinzător! M-am convins de acest lucru nu doar din lecturile zecilor de car?i ?i articole, care cuprind ?i tema dată, a sutelor de informa?îi pe care le-am adunat, navigând zilnic în apele fără de margini ale celui mai tânăr, al cincilea la număr, ocean, Oceanul NET! Dar mai cuprinzător se poate pentru că, din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad, cu toate componentele ei, a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi: a durat 199 de zile, pierderile în rândurile militarilor Axei fiind de circa 850 mii de oameni... Când am vorbit cu unii, foarte pu?inii, care au mai rămas în via?a, participan?i în acea bătălie, am în?eles că toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe...), tot Oceanul NET cu toate marile ?i golfurile sale, n-au cuprins în întregime laturile acestei istorii. Vorbind cu participan?i la acea bătălie, mergând pe urmele lor de două ori până la Cotul Donului, m-a cuprins o frică de stupiditatea situa?iei în care se află combatanții, încă vii, la respectiva operă?ie, m-a cople?it o milă de poporul din care fac ?i eu parte, de nu mai ?țiu care-i perspectiva lui... Să parcurgi circa două mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a mai bine de 600 de mii de osta?i români îngropa?i pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) ?i Cotul Donului de lângă Volga, ?i să nu găse?ti nici un cimitir de onoare, în memoria celor trimi?i de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor române?ti, Basarabia ?i Nordul Bucovinei, pentru a readuce cre?ținismul în Rusia bol?evică... Ce gânduri ar mai putea să-?i vină înafară de un pesimism total cu privire la prezentul, dar, posibil, și la perspectivele acestui popor? Căutările urmelor a sute de mii de români căzuți la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenței și uituceniei Statului Roman modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea Statului Roman, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămași la vatră, de a-și mai apăra, în caz de necesitate, Țară și Neamul… - See more at: http://vicovia.ro/cărți/cotul-donului-1942-detail#sthash.R9ZEx43H.dpuf Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare Edi?ia a II-a revăzută ?i completată Autorul proiectului, coordonator ?i imagini: Dr. Vasile ?oimaru COTUL DONULUI, O MARE TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ, UITATĂ DE STATUL ROMÂN - Vasile ?OIMARU, Octombrie 2012 ...Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (? ?????? ??????????? – În țran?eele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chi?inau. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din ora?ul transnistrean Tiraspol ?i locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă ?i pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. A?a în?elegeam eu (ca și mulți alți cetățeni sovietici) lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga ?i Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe O?etea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, jude?ul Bacău. Plângea ?i vorbea, iar șo?ia lui, Ioana, adăugă pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr ?i avea o memorie mai bună. Impresiile despre cele auzite de la bătrânul O?etea m-au urmărit mul?i ani la rând. Au mai trecut 27 de ani, ?i în vara lui 2009, am reu?it să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Done?, stani?a Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don ?i în stani?a Golubinskaia. Credeam că ?țiu totul ?i am văzut totul, ?i eram gata să public un articol ?i imagini de la Don, despre cele sim?ite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit ?i bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent (2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea ?i sentimentele pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism ?i jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Funda?iei Cre?tine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbe?te despre cele întâmplate în toamna anului 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte ?i tragic loc al Bătăliei de pe Don ?i Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero. ?i am decis: vine vacan?a de vară ?i o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor osta?ilor români din vara ?i toamna anul 1942. A venit vacan?a mare ?i am plecat, ajungând pe 17 august 2012 acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul ora?elului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide u?a la mă?ină să intru în curtea casei autorului monografiei stani?ei Kletskaia (Piotr Eliseev) pentru a procura un exemplar de carte. A ?inut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ?i am vrut să deschid u?a, intră apă în mă?ină. A fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se porne?te o ploaie toren?ială de pomină!... Probabil, a plâns ?i Dumnezeu de bucurie că, în sfâr?it, după ?apte decenii de la tragicul eveniment, a venit, probabil , primul roman să-i “viziteze” pe cei 150 de mii de fra?i care zac acolo pe vecie… Am scris aceste cuvinte în octombrie anul trecut, dar în luna următoare jurnalistul Ion Cristoiu, în revista HISTORIA, ne-a informat că a ajuns totuși cineva acolo în cei 70 de ani care s-au scurs de la tragedia românească de la Cotul Donului. Și s-a aflat foarte aproape de acele locuri triste, la câteva sute de metri, numai că ...deasupra lor, văzute din avion. HISTORIA ne-a informat despre vizita în URSS, în iunie 1949, a scriitorului Zaharia Stancu, președintele postbelic al USR, cuprinzând un popas la Stalingrad, deci, la circa 100 km de acele locuri de maxim tragism pentrui Armata Română în cel de-al Doilea Război Mondial. În anul următor, 1950, Zaharia Stancu a tipărit la București un volum de impresii din acea călătorie în care, deși trecuseră doar șapte ani de la marea bătălie de la Stalingrad și patru ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, autorul n-a suflat un cuvânt despre prezența militarilor români acolo, dar nici nu făcuse vreo destăinuire în fața celorlalți scriitori prezenți acolo, că făcând parte dintr-un popor aliat cu nemții în 1942. Doar afirmații despre eroismul poporului sovietic în „războiul pentru apărarea patriei” și despre efortul său eroic în „reconstrucția socialistă” postbelică. Citind acele impresii ale lui Zaharia Stancu pot spune cu maximă precizie unde se află avionul în zbor cu povestitorul dat, atunci când afirmă în cartea sa: „Am început coborâșul peste câmpuri roșii-ruginii, fără fir de iarbă. Aveam impresia că planam deasupra unui imens zid de cărămidă ars culcat de la o margine la alta a zărilor. Niciun copac, niciun tufiș, niciun ciulin măcar, ci numai pământ roșu...”. Așa deci, avionul cu Zaharia Stancu la bord se află în acele clipe deasupra Stepei de la Cotul Donului, acolo unde în noiembrie 1942 s-au prăpădit cei 150 de mii de ostași români. Dar nu numai ploaia m-a surprins în acea zi de 17 august. Când ploaia s-a terminat, ?i s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale stani?ei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau osta?îi români în 1942, am făcut cu cu?itul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independen?ei (cu semnăturile depută?ilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declara?ia de Independen?a, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independen?a fă?ă de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb că varul răzmuiat de ploaie ?i am fotografiat-o, am destupat o sticlu?a-suvenir de coniac” ?tefan Voda” (Călara?i), am turnat în dopul sticlu?ei câteva picături de coniac ?i le-am sorbit de sufletul ?i în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelență trupa K 1 Band ?i superbul său ?lagar “To?i ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum ?i excelentul cor al elevilor de la Liceul Prometeu din Chi?inau, cu emo?ionantul lor “Îndemn la Unire” ?i am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns ?i am făcut lucrul acesta, că, în sfâr?it, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea ?i mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că până în acel moment am sim?it o victorie mai mare în via?a mea, în cei peste 60 de ani trăiți. Însă următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate. Când ie?eam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj ?i ce văd ei acolo? Se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chi?inau, trecând pe la Poltava și Harkov, locuri legate de biografiile Cantemireștilor și a Hasdeenilor, până la locul acelei tragedii… (Surpriză cu kilometrajul nu s-a repetat și în anul următor, de această dată el arătând numărul 1964 km, chiar dacă n-am trecut pe la Harkov și Poltava. Am mers în schimb mai întâi în câteva localități din Stepa Calmucă și Volgograd, apoi la Kletskaia). Pentru că-i imposibil de crezut a?a ceva, am fotografiat ?i acest amănunt că, zic, n-o să mă creadă nimeni. Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei Donului, în speran?a să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruse?ti vreo grămadă de oase romane?ti. N-am văzut a?a ceva. În schimb am observant culoarea acelor brazde: era la fel de ro?ie ca cea descrisă de Zaharia Stancu în impresiile sale de călătorie. Aveam impresia că acea culoare a rămas de la sângele vărsat pe malul drept al Donului din venele celor 150 de mii de osta?i români, căzu?i în acele locuri, în toamna anului 1942 - iarna anului 1943. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, ?i acele brazde ro?ii, apoi am mers mai departe spre Stalingrad/Volgograd să-mi satisfac pe deplin dorin?a de a ?ți mai multe despre destinul tragic al ostă?ilor no?tri în stepele Rusiei. Când i-am vorbit veteranului, de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu, despre aceste lucruri întâmplate cu mine în drumul cotit până la Cotul Donului, dânsul a zis: ”Eu cred, domnule ?oimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei mor?i, acolo, la Cotul Donului, î?i are moa?tele de sfânt în acel pământ ?i, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, ?i pe ?oimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moa?tele acelui martir, acelui sfânt roman, care zace în Stepa Donului”…                                                                                                                 * * * Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfâr?itul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit ?i s-a scris mult, dar nu destul de mult... Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia ?i din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem poten?ialul financiar respectiv, nici for?ele ?i mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt ?i nici nu se dore?te să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorită?îi popula?iei ?i al istoriei noastre na?ionale. O mică închipuire despre ratingul acelor evenimente ?i no?iuni legate de ele, în limba română, ne-o poate da site-ul de căutare Google. Bunăoară, no?iunea de: ”Bătalia de la Stalingrad” apare de 83 de mii de ori; cea de ”Bătălia de la Cotul Donului” – de 28 de mii de ori; iar cea de ”Cotul Donului” – de 41 de mii de ori! Nici mult, nici prea pu?în... Iată cum descrie no?iunea de ”Bătalia de la Cotul Donului” Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (Editura Meronia, 2011), o lucrare deosebit de utilă, coordonată de George Marcu ?i prefă?ață de ilustrul istoric Florin Constantiniu: ”...Acțiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfășurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice și ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acțiune, forțelor romane le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe brațul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existență a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare și foarte bine dotate cu piese de artilerie și blindate. La 19 nov. 1942, trupele sovietice atacă în forță. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului roman, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului roman în mai multe locuri. În fața pericolului de distrugere a forțelor, comanda¬mentul roman face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menținerea pozițiilor române în susținerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanții trupelor romane, încercuite deja, decid retragerea pe direcția sud-vest. Demersul nu reușește decât parțial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forțelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942”. ...S-ar părea că mai scurt, mai clar ?i mai cuprinzător nici că se poate!... Ba se poate, cel pu?în la capitolul cuprinzător! M-am convins de acest lucru nu doar din lecturile zecilor de car?i ?i articole, care cuprind ?i tema dată, a sutelor de informa?îi pe care le-am adunat, navigând zilnic în apele fără de margini ale celui mai tânăr, al cincilea la număr, ocean, Oceanul NET! Dar mai cuprinzător se poate pentru că, din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad, cu toate componentele ei, a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi: a durat 199 de zile, pierderile în rândurile militarilor Axei fiind de circa 850 mii de oameni... Când am vorbit cu unii, foarte pu?inii, care au mai rămas în via?a, participan?i în acea bătălie, am în?eles că toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe...), tot Oceanul NET cu toate marile ?i golfurile sale, n-au cuprins în întregime laturile acestei istorii. Vorbind cu participan?i la acea bătălie, mergând pe urmele lor de două ori până la Cotul Donului, m-a cuprins o frică de stupiditatea situa?iei în care se află combatanții, încă vii, la respectiva operă?ie, m-a cople?it o milă de poporul din care fac ?i eu parte, de nu mai ?țiu care-i perspectiva lui... Să parcurgi circa două mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a mai bine de 600 de mii de osta?i români îngropa?i pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) ?i Cotul Donului de lângă Volga, ?i să nu găse?ti nici un cimitir de onoare, în memoria celor trimi?i de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor române?ti, Basarabia ?i Nordul Bucovinei, pentru a readuce cre?ținismul în Rusia bol?evică... Ce gânduri ar mai putea să-?i vină înafară de un pesimism total cu privire la prezentul, dar, posibil, și la perspectivele acestui popor? Căutările urmelor a sute de mii de români căzuți la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenței și uituceniei Statului Roman modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea Statului Roman, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămași la vatră, de a-și mai apăra, în caz de necesitate, Țară și Neamul… - See more at: http://vicovia.ro/cărți/cotul-donului-1942-detail#sthash.R9ZEx43H.dpuf Citește mai puțin...