Nervi

      "Nervii" lui Laurențiu-Ciprian Tudor sunt simpatici pentru că iau foc din toate părțile . Poezia lui devine un jurnal inspirat de toate sectoarele vieții .Când simbolist exasperat de târgul de provincie și cătușele vieții de familie , când ironist al bizareriilor comuniste , când trubadur al frumuseții , poetul e viu și aproape.Om inteligent , el nu lasă nervii să-l facă de râs , dar nici nu-i mușamalizează ca un academician scorțos.Fiecare poem e o mini-poveste sau o constatare energică .Cum se poate deduce , Tudor nu erupe fericiri și nici jelanii , dar își instruna atât de deștept întristările , încât textele lui devin , paradoxal , ironice.iar dacă nu ai scăpat nervii în criză , ai mânuit frustrările în luciditate captivantă.  ( Felix Nicolau ) Laurențiu-Ciprian Tudor Născut la 27 septembrie 1973 în Brașov.
Citește tot rezumatul cărții Nervi... Este sociolog, consilier educațional, trainer și formator. A apărut cu eseuri, interviuri și poezie în diferite cotidiane și reviste (Astra, Gazeta de Transilvania, Verso, Spații culturale, Vatra veche, Q Magazine, Lumea credinței, Lumină, Caiete Silvane, Singur ș.a.m.d.). A publicat până acum cinci cărți: „Teamă de cerc și fuga după aripi” – poezie (Editura „Lux Libris” Brașov, 2003), „Memoria clipei sărutate – 70 cupidopoeme” – poezie (Editura „Lux Libris” Brașov, 2004), „Apostolul verilor” – poezie (Editura „Ărania” Brașov, 2007), „Adevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul Daniel Drăgan” (Editura „Ărania” Brașov, 2009) și „Capul cu păsări” – poezie (Editura „Ărania” Brașov, 2012). Este vicepreședinte al Fundației Culturale „Ărania” Brașov. Din decembrie 2007 este inițiatorul, împreună cu poetul Adrian Munteanu, a unui grup de scriitori și artiști din Brașov denumit Grupul de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți” care organizează seri de poezie și evenimente culturale. Fragment din cartea: Nervi - Laurențiu-Ciprian Tudor ZIUA MEA în cana mea de cafea e o toamnă maro într-o zi de septembrie beau această toamnă ce mai știu eu despre fericire?! ochii mei parcă nu mai sunt camere cu lumina aprinsă într-o zi de septembrie beau această toamnă din obișnuința să nu mă mai doară capul mă doare material prost, zice tatăl meu și râde cu râs străin azi fac 37 de ani privesc în cafea și pescuiesc cu privirea de plumb of-uri ce mai știu eu despre fericire?! ochii mei parcă nu mai sunt camere cu lumina aprinsă unde ești tu copile cu păr luxuriant, negru? unde ochii tăi întinzând păsările pe aer? în cana mea de cafea e o toamnă maro cu frunze gri, de hârtie, lipite ridicol și cu multe elastice de care te tot împiedici caut în această toamnă între două sorbituri copilul acela Citește mai puțin...