Singuratatea Matematicianului

Unii se vor apropia de el curioși și îl vor întreba cu ce se ocupă. Cum să le spună în doar câteva cuvinte? Că se ocupă cu studiul numerelor și al figurilor geometrice? Dar asta, pe lângă faptul că e un lucru depășit, naște suspiciunea.
Citește tot rezumatul cărții Singuratatea Matematicianului... Sunt numerele sau figurile geometrice la fel de reale ca animalele din zoologie sau planetele din astronomie? Dacă le spune că lucrează cu abstracțiuni, deci cu ficțiuni, or să înțeleagă că asta îl îndepărtează și mai mult de realitate. Când de fapt, pentru matematică, ficțiunea e mult mai precisă decât realitatea, pentru că acolo lucrurile nu mai sunt simple individualități, ci ajung să reprezinte o categorie. E foarte posibil ca matematicianul să tacă, pentru că nu e ușor lucru să le explice de ce metafora are un rol acolo unde cei mai mulți sunt obișnuiți să vadă doar rețete de rezolvare. Vor mai fi câțiva care vor veni să îl complimenteze. Nu pentru că ar ști cine e el de fapt, ci pentru că îl respectă așa cum respecți ceea ce nu înțelegi, dar simți că are putere. Îi vor pune poate câteva întrebări, așteptând soluții. Doar că, pentru a răspunde, matematicianul va transforma problema în limbajul specific lui, riscând să rămână și de această dată singur. "Matematicianul fără inimă", cu care cei mai mulți dintre noi am crescut prin școli, știe ce înseamnă să fii singur. Ca să vezi. Cine s-ar fi gândit? Eu una aș fi continuat să-l ignor liniștită (și să mă tem de el) dacă nu aș fi ajuns să-l cunosc pe Solomon Marcus. Întâlnirea cu el a fost o baie în bine. Cândva între Crăciun și Anul Nou, în 2008, Marcus s-a trezit cu titlul discursului de recepție în minte. Nu apucase să-l țină încă la Academie, așa cum e obiceiul pentru fiecare membru nou intrat, chiar dacă de la alegerea sa ca membru titular al Secției de Matematică trecuseră șapte ani. Dar dintr-o dată, totul a devenit foarte clar. Discursul avea să se numească Singurătatea matematicianului, pentru că știa că matematicianul trăiește, mai puternic decât orice alt om de știință, singurătatea. V-aș putea spune că l-a scris în trei luni, dar n-ar fi tocmai precis. De fapt, pentru acest text s-a pregătit o viață întreagă. A început cu geometriile neeucludiene. În vara dinaintea bacalaureatului, a citit dintr-o carte: "Numim punct ceea ce nu are părți. Numim dreaptă ceea ce nu are grosime." și-a spus apoi "Uite, domne, cât de frumoasă poate să fie matematică. De ce nu mi-am dat eu seama în atâția ani? Înseamnă că matematica asta trăiește o dramă, dacă natura ei reală este ținuta ascunsă atâta vreme, dacă nu poate să comunice." Poate că, dacă nu ar fi fost îndrăgostit de literatură și de filozofie, nu ar fi ajuns să scrie nici Singurătatea matematicianului, nici să vorbească de peste 60 de ani despre problemele educației; poate că dacă nu ar fi devenit interesat de lingvistică sau de semiotică, ar fi ales tăcerea și nu ar fi încercat să ne facă să înțelegem cine este el de fapt. Apoi, dacă nu l-ar fi pasionat biologia, informatică teoretică sau teatrul, n-ar fi putut să ne convingă că matematica nu are astâmpăr, că e în toate și că ea înseamnă în primul rând un mod de gândire. Nu chei de rezolvare, ci o apropiere tacită de poezie. Își pusese în gând să încheie cu o poezie discursul, dar nu știa limpede pe care s-o aleagă. S-a oprit la Serghei Esenin până la urmă. A încheiat așa: "Te-am trăit sau te-am visat doar, viața? / Parcă pe un cal trandafiriu / Vesel galopai de dimineață." și a lăsat deoparte versul dinainte: "În dorinți încep zgârcit să fiu". Pentru Marcus, asta nu se aplică. Una din dorințele lui e ca tot mai mulți să schimbe fața schimonosită a matematicii în una senină și caldă. Vă dați seama câți copii, încă la școală sau demult crescuți, pot fi salvați de această carte? Citește mai puțin...