Tarantula

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Muzician-poet, Bob Dylan este una dintre personalitățile artistice care au marcat evoluțiile culturale din America anilor 1960–1970. Volumul Tarantula a fost scris de Bob Dylan la jumătatea anilor 1960 și publicat în 1971, cu o întârziere cauzată de accidentul de motocicletă suferit de autor în iunie 1966 și de dorința sa, în cele din urmă abandonată, de a opera modificări în manuscris.
Citește tot rezumatul cărții Tarantula... Tarantula este un exponat prototip într-un posibil cabinet de curiozități literare: singură operă de gen (dar ce gen?) a unui poet-muzician epocal, cunoscută mai curând de inițiați decât de mulțimile de fani, apreciată drept o capodoperă de unii critici și contestată de alții. Mai experimentală, formal, decât marile sale cântece, împărtășește cu ele același spirit de rebeliune bine temperată. Flux verbal semiautomat sau șaradă, roman epistolar „cu cheie" sau farsă poetică sau amalgam din toate cele enumerate și enumerabile, cartea pune într-o lumină aparte evoluția unuia dintre cei mai influenți pop heroes din ultima jumătate de secol. Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, și poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele și-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generații obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii. «The times they are a-changing», avertiză el: roată se învârtește, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi disprețuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă și cultura populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al Tarantulei. - Mircea Cărtărescu Fragment din volum:   "Picat la cursul de propagandă    oameni stranii cu probleme la burtă & fetele lor de pus în ramă: zelda sobo — betty strâmba & volcano bulanu — iată-le — dau o tură & au fost văzute plângând în capela — prietenu lor, care spune că toată lumea plânge-o grămadă — e cel cu congresul & are la el pozele — îl cheam Tapânga Red — cunoscut în L.A. drept Curățitorul — tușește-o grămadă — deci își fac intrarea — e foarte devreme & întreabă de corcituri negre la bucată — jenny zice „de ce să nu le rulăm?" „sunt gabori!" zice băiețelul care tocma s-a cățărat pe un munte & care-a-nvățat s-adulmece la circ — jenny se retrage la flipper — vaporii se-ntețesc — zelda șobo cere a doua corcitură neagră — să fie iute vă rog — dintre bărbați, unul îi bătaie prin față un ceas „e târziu — zelduto — e târziu" & fața zeldei da-n pojar & ea zice „sunt alergică" — se-aude ceva sunând & spune „hei, ia uite fața aia acolo primește chiftele moca" — încercând să-i capteze atenția lui jenny, unu dintre bărbați întreabă „te supără ceva?” jenny răspunde „da — ce s-o fi-ntâmplat cu Orval Faubus?" & bărbatul schimbă repede subiectul — cu ochiu umflat împinge una dintre corciturile iuți peste rochia bietei zelda — întreabă dacă mai vrea alta acum — toată lumea se sparge de râs n-afară de cineva care vorbește c-o fereastră & jenny, ocupată s-adune chiftele... bărbatul care arată ca un măr al lui adam — cre că-i al lui betty strâmba — își examinează scaunul — volcano — ea-l înfășoară-n național insider — toată lumea-l citește — jenny înclină aparatul — bărbatu-i mort — chiar atunci, ăla de la congres ce face, scoate un luger care zice că-l are de la un neamț din timpul războiului ceea ce-i o minciună sfruntată, & începe să tragă-n reclamele la beef barbecue... la radio se-aude imnul, star spangled banner”