Sfarsitul povestii

Epuizată după ce și-a căutat ore în șir fostul iubit pe străzile unui oraș necunoscut, o femeie intră într-o librărie și acolo, printre cărțile în mijlocul cărora încearcă să se regăsească, un bărbat îi oferă o ceașcă de ceai.
Citește tot rezumatul cărții Sfarsitul povestii... Este acesta sfârșitul poveștii? Cum poți ști care e adevăratul sfârșit? Când te părăsește iubitul, când te împaci cu gândul, când renunți să-l mai urmărești, când închei cartea despre el? și ce înseamnă o poveste de dragoste? E mai întâi povestea sau mai întâi dragostea? Ce înseamnă să iubești un bărbat? Poți învăța din cărțile scrise de alții? Poți scrie apoi povestea pentru alții? Totul începe cu sfârșitul în acest roman hiper-lucid și tulburător despre o dublă obsesie, singurul român al autoarei de proză scurtă Lydia Davis, câștigătoare a Premiului Man Booker 2013. Lydia Davis s‑a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentru opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker Internațional Prize, care i s‑a acordat în 2013. A predat literatura și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie. Bucurie mare: Lydia Davis a câștigat Premiul Man Booker Internațional. Niciodată nu a nimerit un premiu literar țintă atât de bine, aproape la fel de bine cum o nimerește ea în povestirile ei, ingenioase, jucăușe, inventive din punct de vedere formal și neașteptat de puternice (față de cât de scurte sunt). [...] E o plăcere s‑o citești. Nu mai e alt scriitor ca ea. - The Guardian L‑a cunoscut în timp ce locuia și lucra într‑un oraș de pe coasta de Vest. El, poet publicat în reviste obscure și student angajat part time la o benzinărie, era cu doisprezece ani mai tânăr decât ea. Ea își amintește prima lor întâlnire, ce bine arată (și asta o va bântui mult timp după plecarea lui) și certurile dintre ei. Dar cele mai intense și dureroase amintiri sunt cele de după sfârșitul poveștii, când, incapabilă să accepte că se terminase, îl pândea la locul lui de muncă, îl urmărea și punea la cale întâlniri la care el nu venea. Nu‑și face iluzii în legătură cu el: era imatur, luă bani cu împrumut și nu‑i înapoia, își dezamăgea prietenii. Dar toate astea, pentru o femeie obsedată de iubitul ei, sunt irelevante. - Kirkus Reviews Fragment din roman: "Când era tăcut cu mine, această tăcere mi se părea dificilă și stânjenitoare. Sunt aproape sigură că tăcea fiindcă se temea să vorbească, se temea că aș crede că ceea ce spunea era greșit - inexact, sau nu foarte inteligent, sau nu foarte interesant. Eram severă cu el chiar și când nu voiam să fiu, și-l făceam să-i fie frică să vorbească. Tăcerea lui ascundea niște lucruri, la fel cum chipul lui ascundea niște lucruri, ce era în mintea lui și ce simțea, și mă determină să mă uit mai atentă la el, să încerc să descopăr ce se află în spatele tăcerii. El nu se explică niciodată, spre deosebire de alt bărbat pe care-l cunoșteam și care se explică așa de deplin încât nu trebuia să bănuiesc niciodată. Îi bănuiam motivele, îi bănuiam gândurile, dar când întrebam dacă bănuielile mele erau corecte, el nu-mi răspundea și iarăși trebuia să bănuiesc - dacă avusesem dreptate. Asta îmi ținea atenția îndreptată spre el, dar uneori îmi pierdeam răbdarea. Știam că n-ar trebui să-mi pierd răbdarea cu tăcerea lui sau cu felul lui indirect de-a face lucrurile sau cu felul lui mai lent de-a face lucrurile, și totuși mi-o pierdeam. Voiam ca totul să fie iute, de cele mai multe ori, în afară de cazul în care alegeam eu să fac ceva lent. Pur și simplu voiam ca totul să fie așa cum alegeam eu să fie, iute sau lent. Dacă mă gândesc cât de lipsită de răbdare eram cu el, trebuie să mă minunez de felul în care îl iubeam. Cred că felul meu de a mă purta cu iubirea lui a fost iresponsabil. Uitam de ea, o ignorăm, o maltratăm. Numai ocazional, și aproape din întâmplare, sau dintr-o toană, o cinsteam sau o protejăm. Poate că n-am vrut decât să mi se încredințeze iubirea lui: apoi eram dispusă să-l las să sufere, fiindcă mă simțeam în siguranță având acea iubire încredințată și nu sufeream eu însămi. Nici mie nu-mi era ușor să discut cu el. Voiam să vorbesc, iar vocea îmi vorbea în interiorul meu, mă gândeam la cuvintele de zis și le ziceam, dar ceea ce spuneam era sec și rigid, cuvintele nu comunicau nimic din ceea ce simțeam. Mi-era mai ușor să-l ating și să scriu tot felul de lucruri. Astfel că între noi există uneori această stranie formalitate, un loc gol și o dificultate, din cauza stângăciei a ceea ce-mi spunea el când vorbea, și-a stângăciei a ceea ce-i spuneam eu, și a tăcerilor ample care cădeau între noi. Poate că nu trebuia să vorbim, dar atunci când eram împreună simțeam probabil că trebuie să purtăm ceva în genul unei conversații. Încercam iar și iar să vorbim, și o făceam prost, ne stăteau atâtea bariere în cale. Mă mai deranjau și alte lucruri la el, iar el sigur știa. Nu-mi plăcea dacă stătea foarte tăcut în compania altor oameni sau dacă făcea o remarcă din care se vedea că nu înțelesese despre ce se vorbea, pronunția lui extrem de clară atunci când era foarte agitat, t-urile destul de stridente, sau dacă râdea în felul lui intimidat, cu glasul tensionat și ridicat. Până și zâmbetul lui, larg ca de fiecare dată, părea crispat și timid, de parcă mi s-ar fi oferit acolo, stând în spatele zâmbetului și al trupului lat, atât de drept, încordat și tăcut. Mi se părea că trupul lui era neobișnuit de lat, brațele și picioarele neobișnuit de groase. Mi se părea că pielea îi era ciudat de albă, carnea membrelor așa de bogată și albă încât aproape că strălucea în întuneric. Chiar strălucea într-o lumină vagă, într-o cameră întunecată cu lumina răzbătând prin ferestre, de la lună sau de la vreun felinar din stradă. Cu siguranță că arată bine, trăsăturile îi erau plăcute, dar nasul îi era ciudat de ascuțit și cârn pe față lată, pielea fetei îi era palidă, roz, pistruiată, până și buzele îi erau pistruiate. Adesea cădea în vreo poză timidă, cu capul dat pe spate, zâmbitor sau precaut, sau cu capul plecat, când nu zâmbea și părea furios, sau gata să se certe, dar nu furios, privindu-mă pe sub sprâncene, cu buzele strânse. Nu pot spune că ochii lui nu aveau o nuanță frumoasă de albastru, deși până și albastrul era foarte deschis, iar albul era deseori ușor brăzdat de vinișoare. Când nu mai eram împreună, nu mă mai deranja ceea ce mă deranjase. Mi-era tot mai greu să văd ceva în neregulă la el, fiindcă deși toate acele lucruri existau, ele se micșoraseră, în atenția mea, până la punctul în care deveniseră abia vizibile. " Citește mai puțin...