Citește aici interviul acordat de Teofil Mihăilescu librăriei Libris.ro Teofil Mihăilescu a descoperit și în scris o mare bucurie, o provocare, o formă instinctuală de manifestare a creativității sale, un alt fel de a supraviețui spiritual.
Autor al multor cărți, albume, articole și studii privind devenirea fenomenului de arhitectură și urbanism în istoria culturii și civilizației umane, Teofil MIHĂILESCU și-a făcut debutul publicistic în anul 2001. Palladium este un thriller clasic și este romanul său de debut în literatura română. Acesta va invita la o senzațională aventură cu valoare-adăugată, deopotrivă ezoterică și masonică, cu accente SF, desfășurată în România prezentului și la Muntele Athos, cu spectaculoase incursiuni în istoria României, în epoca lui Constantin Brâncoveanu. În 1523, în timpul pontificatului papei Clement al VII-lea, o statuie antică numită Palladium, dispare din Vatican și este ascunsă în dublura sarcofagului lui Lorenzo de Medici din Florența. Secretul, protejat de Loja Masonică “Opus Palladinum”, este descoperit de Vatican în 1691, dar Palladium-ul este salvat de Maestrul Venerabil al Lojii, Anton Maria del Chiaro, care fuge în Țara Românească, la curtea Domnitorului Constantin Brâncoveanu. În vara anului 2012, un tânăr arhitect, Alex Vlas, descoperă chiar sub casa bunicilor săi de lângă Brașov, un vechi Templu Masonic sigilat și un uluitor secret. Din acest moment începe o aventură fascinantă, care-l poartă pe cititor în căutarea Palladium-ului, de la Palatul Mogoșoaia în tunelurile misterioase de sub Munții Bucegi, de la Sinaia la Brașov și la Muntele Athos. Palladium este un thriller clasic și invită la o senzațională aventură, înscriindu-se în genul romanelor semnate de autori celebri precum Clive Cussler sau Dan Brown. Fragment din cartea: Palladium - Teofil Mihăilescu În lumina lumânărilor aprinse, noua maeștrii masoni, înveșmântați în ținuta rituală, în costume negre, cu cămăși albe și cravate negre, purtând șorturile din piele albă de miel, brodate cu auriu și albastru, colane potrivite gradului fiecăruia și mănuși albe de piele, se întâlneau pentru ultima dată într-o ținută rituală. Era solstițiul de vară, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, momentul istoric al închiderii fiecărui an masonic. Plutea în aer o emoție de nedescris, într-o liniște care parcă urla. În afară a doi dintre ei, tineri de până-n 30 de ani, toți erau în vârstă. Fetele lor erau deopotrivă triste și grave. Fiecare și-a luat tăcut locul său în templu, pregătindu-se pentru lucrările lojii, iar lumina lumânărilor îi învăluia caldă, vrând parcă să-i mângâie… Cei șapte în vârstă erau toți veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial și ultimii maeștrii masoni activi din România comunistă. Frații lor fie plecaseră din țară, odată cu instaurarea comunismului și-a negurilor zorilor sale, fie intraseră în adormire, majoritatea căzând victime ale “reeducării” comuniste. Fraților uniți în acea seară nu le-a fost ușor să-și păstreze marea lor taină într-o țară unde Securitatea era stăpână absolută a vieților tuturor, unde masoneria fusese declarată ilegală, iar masonii dușmani ai poporului. În acest univers opresiv, mulți frați fuseseră arestați, închiși, torturați și, în cele din urmă, omorâți în închisorile comuniste. Puțini reușiseră să scape evadând în Occident. Și mai puțini își păstraseră taina, închizând-o în sufletele lor pentru totdeauna. Între toți masonii vechii Românii, doar ei reușiseră să păstreze aprinse luminile atât de mult în timp. Cei șapte bătrâni se cunoșteau din Bucureștiul vechi și-au fost inițiați în misterele Artei Regale la o vârstă fragedă raportat la vremurile de astăzi. Erau intelectuali valoroși, formați în România interbelică, medici, profesori, ingineri, chiar și preoți însă nu s-ar fi spus asta judecând după locurile și ocupațiile din care își câștigau existența în România comunistă.
