Strigatul pasarii kiwi

Strigătul păsării kiwi. Partea a treia a trilogiei În Țara Noului Alb O sagă de familie plină de culoare în minunatele ținuturi din Noua Zeelandă. Povestea continuă în acest al treilea volum al seriei începute de Sarah Lark odată cu romanul În țara norului alb. Finalul trilogiei se anunță a fi unul palpitant, în care Gloria, strănepoata Gwynerei McKenzie, trebuie se lase în urmă ținuturile familiare ale Noii Zeelande și să colătorească...
Citește tot rezumatul cărții Strigatul pasarii kiwi... în jurul lumii, în zorii sec olului XX. O poveste pasionantă despre dragoste, rozboi, maturizare, pierdere, umilințe și izbăvire. Fragment: "Charlotte McKenzie avu nevoie să-și revină după călătoria pa mare de la Blenheim la Wellington. Jack făcu tot posibilul să transforme călătoria într-una de plăcere, iar Charlotte se strădui să savureze obiectivele excursiei, pe care el le propunea mereu. În Kaikou ea mâncă homar și se prefăcu a fi cu adevărat interesată de balenele, focile și delfinii care puteau fi observați acolo din bărci de mici dimensiuni. Dădu vină pentru durerile ei de cap din Blenheim pe alcoolul pe care nu era obișnuită să-l savureze, pe care îl băuse la o degustare de vin, invitați find la o familie aflată în relații de prietenie cu ei. Gwyneira McKenzie vânduse familiei Burton, în urmă cu mulți ani, o turmă de oi. Jack, pe atunci încă un copil, avusese voie sä ajute la mânatul animalelor într-acolo. Această întâmplare devenise una dintre cele mai frumoase amintiri ale sale și nu mai contenea să povestească despre ea. Charlotte îl ascultă zâmbind și își luă tinctura de opiu pe care dr. Barrington i-o prescrisese. Nu îi făcea însă bine. Pe termen lung nu ajută, iar atunci începeai să iei din ce în ce mai multă. Charlotte era supărată și pe faptul că drogul o făcea să fie obosită și lipsită de orice chef. Voia să perceapă lumea cu toate simțurile sale — și nu voia sä piardă nicio clipă din cele petrecute cu Jack. Transferul pe Insula de Nord fusese, totuși, prea mult pentru ea. În Cook Strait urlau încă o dată temutele „Roaring Forties", oceanul era agitat, iar Charlotte avusese dintotdeauna rău de mare. Icerca sä povestească, plină de umor, cât de rău îi fusese în timpul călătoriei spre Anglia și pe drumul de întoarcere, dar apoi nu mai rezista și se lăsă în voia sorții, vomitând întruna. În cele din urmă, fu atât de rău, încât abia se mai putu ține pe picioare. Jack aproape el o duse în brațe de la chei la trăsură și, într-un final, în camera ei de hotel.  - Trebuie să plecăm spre Auckland de îndată ce îți e mai bine, spuse el îngrijorat atunci când ea drapa din nou ferestrele și își luă șalul din lână. Însă căldura și întunericul nu mai aduceau de multă vreme atâta câtă era Charlotte obișnuită să primească de la migrenele ei din trecut. De fapt, nu mai ajută decât opiumul, dar el nu făcea doar ca durerile de cap să fie mai difuze, ci și sentimentele și percepțiile ei. - Dar voiai să vezi atât de multe, protestă Charlotte. Pădurea tropicală. Și rotorua, izvoarele fierbinți. Gheizerele... Jack scutură furios din cap. - La dracu' cu gheizerele și copacii și cu toată insula asta de nord. Am venit aici pentru a merge la dr. Friedman. Toate celelalte sunt tâmpenii, am spus-o numai așa, fiindcă...  - Fiindcă trebuia să fie totuși un concediu, zise ea blajin. Și fiindcă nu voiai să mă sperii.  - Însă Waitangi, acolo unde voiai tu să mergi, pe lângă el am putea trece... Jack încercă să o liniștească. Charlotte scutura însă din cap. - Și eu am spus-o doar așa, șopti ea. Jack o privi neajutorat, însă îi veni o idee. - O putem face la întoarcere! Mai întâi mergem la doctorul ăla și când... când va spune că totul e în regulă, străbatem insula în lung și-n lat. De acord? Charlotte zâmbi. - Așa facem, spuse ea încet. " Citește mai puțin...