"Când părinții pleacă, dacă spațiul nu mai este același, copilul nu se mai regăsește nici chiar în corpul lui, adică în reperele lui spațiale și temporale, pentru că unele depind de celelalte.
Dimpotrivă, dacă, atunci când cuplul se desface, copilul poate rămâne în spațiul unde părinții au fost împreună, există o mediere și travaliul divorțului decurge mult mai bine pentru el. Dacă nu, deoarece corpul lui s-a identificat cu casa în care trăiește, când casa este pentru el distrusă, datorită absenței unui părinte sau dislocării cuplului, sau când el însuși trebuie s-o părăsească, copilul va cunoaște două niveluri de destructurare: nivelul spațial, care se răsfrânge asupra corpului; nivelul afectivității, răsfrânt în sentimente disociate. [...] Când e foarte mic, copilul nu poate face cu adevărat travaliul afectiv de a pricepe divorțul, decât dacă rămâne în același spațiu. Așa că, dacă părinții pot proceda astfel, cel mai bine ar fi ca apartamentul să le rămână copiilor și ca părinții înșiși să vină alternativ să-și îndeplinească aici "datoriile de părinte". Locul de domiciliu obișnuit al copiilor ar trebui să fie acela unde au trăit împreună cu cei doi părinți și unde vor rămâne cu un singur părinte. Lucru valabil nu doar pentru casă, dar și pentru școală, când este vorba de copii de la șapte-opt ani în sus. Este contraindicat că, datorită unui divorț, un copil să fie constrâns să-și părăsească școala pentru a merge la altă școală. Putem fi siguri că se va alege cu doi ani de întârziere școlară; nu se va mai duce la școală pentru că este prea divizat." * * * Una dintre cărțile "cele mai practice" scrise de Francoise Dolto, Când părinții se despart se adresează nu numai părinților și copiilor, ci și juriștilor care decid asupra divorțului. Ideea asupra căreia autoarea insistă constant este că trebuie să comunicăm copiilor adevărul, în forme adecvate, minciunile de tipul "tată (mamă) este plecat(a) într-o călătorie" conducând mai târziu la efecte nefaste. Fragment: " Este foarte important că părintele cu care trăiește în mod obișnuit să-i spună în ziua respectivă: „Nu pot să stau astăzi cu tine, pentru că este ziua pe care i-o datorezi tatălui tău (sau mamei tale)". De fapt, copilul este dator tatălui său, mamei sale, aceluia dintre cei doi care nu-l ține în mod obișnuit. Părintele continuu trebuie, așadar, să respecte, la rândul lui, acest timp și acest spațiu, nefiind de față în ziua aceea - fie deoarece copilul refuză să-l vadă pe părintele celălalt, fie că, dimpotrivă, acesta nu vine. Tocmai atunci când părintele nu vine, copilului îi e greu să rămână singur acasă. Mai ales de aceea, preconizez existența unui spațiu neutru în fiecare oraș, un fel de „club de copii". în funcție de numărul copiilor așteptați, vor fi acolo mai mulți sau mai puțini educă-tori. Copiii ar veni să-și petreacă aici ziua când părintele dis-continuu trebuia să vină să-i vadă, în special atunci când se știe nu vine niciodată. Părintele continuu nu trebuie să fie cu copilul în ziva respectivă, pentru ca acesta să simtă că legea contează și că el trebuie să respecte legea, chiar dacă părintele discontinuu nu-și face datoria de a-l vizita. Există copii pe care asta îi îmbolnăvește, ceea ce din punct de vedere psihosomatic este adevărat; prezența unui medic în astfel de „locuri neutre" s-ar putea avea în vedere. Copilul s-ar putea îmbolnăvi aici, înțelegându-și reacția. Dacă vederea tatălui sau a mamei lui îl face să vomite, o va face și acolo, iar o persoană neutră - un infirmier, o infirmieră - îi va explica ce înseamnă să „ți se întoarcă stomacul pe dos când trebuie să-ți vezi celălalt părinte. Pentru un copil este foarte important să fie ascultat în mă-niera lui de a suferi și de a se exprima, ceea ce nu trebuie să fie un pretext pentru ca părintele continuu să se creadă obligat să-și asiste copilul în ziva respectivă. Nu este vorba de a-l elibera pe părintele continuu, ci de a-l obliga pe copil să-și facă datoria de copil al unui cuplu. Cred că, în realitate, un copil și-a ales părinții și că are datorii față de ei amândoi, tot așa cum părinții au datorii față de el. Datoria de vizită a părintelui la copil este o datorie de res-ponsabilitate. Pe de altă parte, copilului mic trebuie de asemenea să i se spună că el și l-a ales pe acest părinte ca să vină pe lume. Lucrez în crese cu copiii sub trei ani. Or, atunci când li se spune că ei și-au ales părinții, le văd ochii lucindu-le: se redresează numaidecât, se simt ei înșiși, la locul lor. Prin urmare, datoria de a vizita face cumva apel la conștiința morală a părintelui, în vreme ce datoria de a-și aștepta părintele trebuie educată la copil? "
