Cand usile se deschid

    "- E, și acum, spune-mi te rog, tot ce trebuie să știu despre când e momentul pentru a intra într-o psihanaliză.      - Greu de spus despre „Tot ce trebuie să știi”, i-am răspuns.
Citește tot rezumatul cărții Cand usile se deschid... Uneori, e ca atunci când simți că „Sacul” personal e prea plin și greu. Când ratezi „Tramvaiul” pe care în mod obișnuit, îl iei, cu ochii închiși. Când „De niciunde” îți iei „Leapșă” și o stare de „Acreală” te aruncă într-un „Carusel” ce-ți face stomacul „Ghem”. Când te întrebi „Cum” poți scăpa de „Piticul” ce-ți stă în spatele minții, de „Monstrul” ce-ți chinuie visele or gândurile când, în „Camera închisă”, rămâi doar tu cu tine. Când, nu mai reușești să vezi luminița de la capătul tunelului oricâte „Artificii” ai încerca, atunci, e timpul să spui „Aha!”, asta-i un moment bun, pentru intrarea într-o psihanaliză. Rămânem în tăcere, „Fără cuvinte”, pentru câteva minute. „Când ușile se deschid”, momentele de tăcere sunt inevitabile: e tăcerea ce ne pregătește pentru a găsi înăuntru, ceea ce ne aduce deschiderea acestora." (Ștefania Dumitrescu)       Ștefania Dumitrescu este psihanalist membru asociat al Societății Române de Psihanaliză, membru al Asociației Internaționale de Psihanaliză, fondator și președinte al Asociației Române de Psihanaliză de Cuplu și Familie.           Fragment:      “Tramvaiul        Seară de noiembrie. Frig, ploaie, umezeală. Pașii grăbiți ai trecătorilor care aleargă să se retragă prin casele lor sau, oricum, într-un loc unde să fie cald, uscat, primitor. Prin geamul ferestrei luminat de felinarul din fața casei pot vedea cum ploaia își continuă nestingherită căderea liniștită, în timpul și ritmul propriu. Dinăuntru, e plăcut. Ca o invitație la un ceai fierbinte băut în liniștea serii, în compania unei lecturi sau, pur și simplu, în compania gândurilor ce se îțesc de niciunde, creând scenarii noi sau aducând amintirea unor scenarii mai vechi.     Șirul gândurilor îmi este întrerupt de sunetul prelungit al interfonului. Sunet atât de prelungit, încât mă scoate din starea de reverie, aducându-mă destul de rapid mult mai aproape de o stare de urgență, în care ar fi bine și ar trebui să intervin cât mai prompt și cât mai repede posibil. Mă surprind mergând pe hol cu pași mari, grăbindu-mă să deschid ușa de la intrarea în imobil. Într-un timp destul de scurt, soneria de la ușa repetă apelul prelungit care seamănă a mesaj de urgență. Deschid. În fața ușii, o tânără zgribuliță, cu o umbrelă mare pe care o scutură cu nădejde, stropind cu apă de jur împrejur. Fata îi este acoperită de glugă parcă la fel de mare precum umbrela pe care o ține în mână, astfel încât pot vedea doar silueta unei femei tinere, care mă salută cu glas voios:      - Seara bună! Aveam programare la dumneavoastră, cred că am întârziat câteva minute, e o vreme oribilă afară! Nu va întind mâna, sunt rece și udă. A început să plouă și mai tare, e într-adevăr oribil, și asta-i de-abia începutul! Sunt J.C. Dacă mă mai primiți, iată-mă! și mă bucur tare mult ca aici, la dumneavoastră, nu plouă.” Citește mai puțin...