Nu există o altă epocă mai grăitoare în privința etalării moravurilor ca cea din secolele XVIII-XIX, când scriitori precum Balzac, Stendhal, Maupassant, Zola, Hugo, Hardy, Lawrence și mulți alții, au zugrăvit farmecul nuric într-o nouă nuanță,cu un din ce în ce mai pronunțat iz carnal, care emană o rumenă voluptate, situată între păcat și firesc, între fizicul mecanic și nevoia contopirii în numele sfidării scăldată din plin de adrenalină și ipohondrica tentație de a dramatiza ipotetica alunecare în gol.
Tragediile, reale sau artificiale, copleșitoare sau efemere, sunt în marea lor majoritate rodul capriciilor și a minților bolnave, care se lasă subjugate, uneori chiar cu bună știință, de setea de patos, de inutilul martiriu lăuntric și de absurda nevoie de a fi mereu în centrul atenției celorlalți.
Astfel că în romane precum ”Mănăstirea din Parma” de Stendhal, ”Misterele Parisului” și ”Muza departamentului” de Balzac, ”Bel-Ami” de Maupassant, mirosul carnalului devine din ce în ce mai pregnant și asupritor, din ce în ce mai insistent și sâcâitor, semn că numai poate să aștepte, că trebuie să erupă pentru a distruge totul în jurul său. Este un carnal despotic, care subjugă existențele femeilor căsătorite din interes, dar și cele ale viselor hrănite cu febrilele poeme alel lui Ronsard și Villon, considerându-se urmașe ale virtuoasei Ioana dArc doar pentru că ”fecioara din Orleans” a avut aceeași cetățenie cu a lor.
”Nihil sin Pathos” palpită în corsetul junelor sau bătrânelor cocote, în sângele albastru al cucoanelor plictisite de banala siguranță a aristocrației.
Așa că în romane precum ”Bestia umană” de Emile Zola, în ”Tess d Ubervilles” de Thomas Hardy, acest nihil sin pathos se amestecă cu un pseudo omnia vincit amor șchiop ce clădește altare de cenușă prin nopți adulterine.
Această epocă, când într-adevăr șarpele iubea femeia, când părea că totul este permis și că desfrâul, asemănător cu cel al Romei Antice, va ajunge un pilon indestructibil.
