Poezia Danei Staicu izvorăște din esența românismului pur, neaoș, care nu-și uită rădăcinile istoriei, cu întregul ei ansamblu de jertfiri și vicisitudini, cu principiile etice ale veritabililor eroi.
DOR DE ULTIM VAL
E luptă fără sens tăcerea nopții;
Încovoiată, providența e un chin.
Se-aude doar venind discursul morții,
Senin se-aud și pașii tăi plecând calin.
Am coborât în scorburi să te caut,
M-am înălțat la Cer să pot să tac.
E vuiet în tării cu viers de flaut,
Sunt holde între noi de flori de mac.
Lumina orbitoare e, virgină,
Cade pe glezne dor de ultim val.
Tăcerea nopții marea o-nsenină
Iar pescăruși lumină duc la mal…
De aici, din istoricismul simțirii, Dana Staicu pictează versuri cu penelul onestității, oscilând între poezia ca semnal de alarmă și poezia ca formă de extrovertire, de eliberare sau, dacă vreți, ca formă de împărtășire a lăuntricului în semn de netrunchiată adeziune față de semeni.
…ACELUIA DINTÂI
Armate sunt
Ce mi te iau din brațe.
Iluzii tac,
Mai moare câte-un pom…
Înamorate trestii
Lin
Ar tot voi s-agațe
Pecetea despărțirii
De peron.
Parcă nu sunt
Și nici n-am fost
Vreodată,
Parc-am murit
Nevrând să mă mai nasc.
Un labirint
Devine viața toată
Și nostalgia
Aceluia dintâi
Și celui de pe urmă
Vreasc.
Timpul între nețărmuire și finalitate, ireversibilitatea, sentimentalismul împlinirilor și neîmplinirilor, născător de nostalgii copleșitoare, sunt principalele teme abordate de Dana Staicu, o poetă sensibilă dar incisivă, corectă cu toți, dar mai ales corectă cu propriul sine.
