Ramona Muller este o poetă a estetizantului, a vulcanicelor culori vii care îi ies în cale aproape la fiecare pas, ca o încununare a curățeniei lăuntrice, ca o dovadă a regulilor etico-morale inoculate încă din geneza propriei existențe.
Pe alocuri Ramona Muller pare o floare, un amestec între trandafirii din poemul lui Goethe și fragilitatea florilor de câmp, autoarea delectându-ne cu acuitatea penetrantelor sale versuri concepute într-o manieră onestă, fără alambicări derutante.
Eros
Taci şi rupe-mă sălbatic,
clepsidra sânilor mei
întoarce-o
pentru abrubtul abandonat
al icnetelor mele!
Sărută-mă până când cerul palatin
mi se va scurge în oceanul dintre coapse!
Estompează-mi strigătele
cu cascade şi gheizere revărsate
din întregirea pătrunderii!
Ia-mã de la capăt,
iar şi iar
cu prelungiri spasmotice,
sã simt biciul plăcerii
cum îmi taie respiraţia!
Ard şi mă topesc
când imi pecetluieşti pielea
cu sigiliul buzelor tale
iar palmele tale devin
lãcaşul meu de pradă.
În clipa fecundă te absorb
în interiorul de beţie frenetică
şi lăsându-mă să curg,
tu rămâi captiv în mine
adunându-mă
din sarabanda pântecului,
ce dulce desfătare,
ce tainică dorinţă!
Iubeşte-mă pentru totdeauna
ca şi cum mâine lebăda m-ar striga!
Fură-mă şi închide-mã în seif,
sã nu uiţi cifrul,
eu sunt secretul tău!
2016 de Ramona Müller (vol. Absolutul dual)
Cioburi de suflet și vitralii de gânduri sunt presărate de către autoare în unduirea poeziei ca o pecetluire a deplinei adeziuni față de împlinirile și neîmplinirile celor din jur. Este un șotron de vise, gânduri și idealri care mângâie și mușcă cu aceeași unitate de măsură
