Gabriel Klimowicz nu se simte legat de locul în care s-a născut, pe care îl consideră ”murdar” la propriu și la figurat. Un loc pe care a fost fericit să-l părăsească. El consideră că s-a ”născut” mai târziu, când, după mulți ani de căutări și suferințe, de legături cu lumea, construite (legăturile construite nu lumea ”construită” cum apare în textul dv.) printr-o educație comunistă, atee, a avut revelația că Dumnezeu există. Locul revelației, Piața Universității din București, nu i se pare semnificativ. (În textul dv. apare ”Putea să fiu oriunde” în loc de ”Putea să fie oriunde”, dar mai bine renunțăm la propoziție, care la persoana a treia nu mai are nici un rost. ) El crede că esențial este faptul că atunci ”i-au căzut solzii de pe ochii sufletului și i-au căzut lanțurile cu care era legat de contingent”, că atunci a putut să se simtă cu adevărat liber din punct de vedere spiritual.
Pentru Gabriel Klimowicz scrisul nu este o ”călătorie” de plăcere, ci o muncă grea. El aseamănă scrisul cu munca unui țăran care are de săpat și de semănat o țarină nesfârșită. O muncă încordată ce presupune tenacitate și voință, suferință și rezistență.
Autorul vede relația cu publicul ca pe una interactivă, ca pe o discuție despre ideile și credințele pe care le împărtășesc, unul din perspectiva scriitorului, iar ceilalți din cea a cititorilor. El spune că și-a pus sufletul, credințele, experiențele, căutările spirituale, în cărțile sale, iar cititorii ar trebui să fie conștienți că toate acestea ajung între palmele lor sub chipul unei cărți.
”Ei află despre toate acestea și aș fi curios să știu ce gândesc, nu despre mine, ci mai degrabă despre problemele descrise, care nu sunt numai ale mele ci, mai degrabă, ale noastre. Comunicarea apărută între noi ar putea să ne încălzească ca un fel de sentiment foarte asemănător dragostei. De-a lungul experiențelor mele de cititor, când eram tânăr, l-am descoperit pe Dostoievski. L-am considerat și îl consider cel mai mare romancier din lume. Adesea stăteam de vorbă cu el în sinea mea și ne certam și ne împăcam și reușeam într-un fel să ne înțelegem. Și cred că acest fel de relație dintre scriitor și cititor e singura de dorit, singura valabilă. Îl iubesc și acum pe Dostoievki.”