Poezia mea e mereu între viaţă şi moarte şi oricât aş vrea să nu se oprească sunt oameni în jurul ei.
Poezia este o formă abstractă de discurs. Este cu adevărat un monolog pronunţat dintr-o agoră a cunoaşterii. Să îţi asumi misiunea de a scrie o poezie este pe cât de responsabil, pe atât de plăcut, dar mai ales dacă poezia ta este compusă undeva între viaţă şi moarte, undeva între limita binelui şi a răului. Dar să o luăm de la capăt.
Lev Mallev. Un nume despre care încă nu s-au auzit multe, dar căruia viitorul îi rezervă un bun augur. Un autor care scrie pentru propriul sine, fără menajamente sau ocolişuri comode. A ales să facă poezie probabil dintr-un impuls, căci anume impulsul, zvâcnirea eului l-a pornit pe acest dificil drum, trezindu-i lirica dezinhibată. Citindu-i poezia înţeleg că a fost scrisă fără pic de regret, fără loc de remuşcări scriitoriceşti, şi totuşi cu maxim respect faţă de slovă.
unii doar scriu despre dragoste
pe când eu
eu vreau să mă trezesc cu un burete în mână
să îmi şterg carnea
să îmi şterg oasele
să rămână
tot ceea ce simt
să rămână
o femeie.
Cu câtă sensibilitate şi totuşi cât de lucid îşi scrie versurile, de parcă mesajul pe care îl transmite este mai ales o confesiune către sine, către trecut şi către viitor. Deşi modestia şi naturaleţea autorului transcende din scrierea sa, acesta păstrează un stil şi o manieră specială de a-şi construi poezia cu respect faţă de cititorii săi. Probabil acest lucru se datorează manierii de a gândi a scriitorului Lev Mallev, pe care mi-ar plăcea să îl citez: «Fără a iubi toate verbele sunt inerte şi nici oamenii nu sunt. A iubi este tot ce mai avem şi tot ce ne mai poate salva. Nu de moarte, nu de un sfârşit…de noi!»
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE librariascriitorilor.ro
Alte recenzii de la Lev Mallev.:
