La cinci pași de tine mi-a arătat că suntem mereu la cinci pași distanță de lucrul care ne va schimba existența. De un eveniment atât de terifiant precum moartea, de o boală incurabilă, sau poate de descoperirea unei mari iubiri, de un miracol, de o fericire care ne găsește pe neașteptate, chiar când am încetat să mai sperăm. La cinci pași de tine înseamnă atât de puțin pentru cineva și o prăpastie adâncă, de netrecut, pentru altcineva.
La Saint Grace, am întâlnit-o mai întâi pe Stella, decorându-și rezerva de spital cu desenele pe care i le dăruise Abby, sora ei mai mare. Meticuloasă, bifează sarcini pe lista cu lucruri de făcut, mereu este vorba despre liste, despre cum poate plănui fiecare activitate în detaliu, fiecare tratament, fiecare clipă, despre cum poate plănui imprevizibilul, ziua în care nu va mai fi și cum îi poate ajuta pe cei care inevitabil, vor trebui să trăiască în absența ei. Nu are cum să nu te impresioneze pănâ la lacrimi această Stella și să nu te gândești câte ar putea face dacă nu ar fi bolnavă de fribroză chistică, dacă viața ei nu ar depinde de o sondă nazală, de nebulizator și de cantități industriale de budincă de ciocolată. Inițial am crezut că îi este frică de moarte, de fapt îi este frică de cum va arăta viața celor pe care îi iubește după moartea ei. Și-ar dori ca părinții ei să fie fericiți, să se aibă unul pe altul și să găsească împreună lumina de la capătul tunelului, dar ei au divorțat cu un an în urmă și de atunci singurul lor scop de a trăi este Stella.
Încă nu vreau să mor. Vreau de fapt să-mi trăiesc viața.
Tot aici, în rezerva 310 am făcut cunoștiință cu Poe, bolnav de fribroză chistică, orfan aflat în grija statului și cel mai bun prieten al Stellei. Părinții lui Poe au fost deportați în Columbia și între a-l lua cu ei și ai oferi o șansă la un transplant de plămâni au ales a doua variantă, chiar dacă asta însemna să piardă șansa de a petrece cei mai impornați ani (și poate singurii) din viața lui, împreună.
Dacă Poe și Stella sunt un exemplu pentru cee ce înseamnă să te lupți și să speri până în ultima clipă, Will este deja resemnat, știe că atunci când e vorba de fibroza chistică întrebarea este Când, nu Dacă și este determinat să facă tot ce îi stă în putință pentru a trăi acest timp pe care îl mai are călătorind prin lume, râzând, iubind, visând și profitând de fiecare oportunitate precum un om care nu are o boală letală. Cee ce nu știe Will este că oamenii sănătoși nu trăiesc așa, ei se tem să iasă din zona lor e confort, se tem să fie diferiți, să țină un discurs, să urce într-un avion, se tem să iubească, să fie respinși, să eșueze, se tem să încerce sau să o ia de la capăt. Will ar fi dezamăgit, foarte dezamăgit de noi, pentru că dăm cu piciorul unor oportunități la care el de abia dacă îndrăznește să viseze. Tatăl lui l-a abandonat când era mic, nu putea accepta că boala i-l va lua în zece, poate cinsprezece ani, după ce vor apuca să își facă atâtea amintiri împreună, așa că a plecat de bună voie, crezând că în acest fel pierderea îl va durea mai puțin. Iar mama lui face tot ce îi stă în putință ca să-l salveze, chiar împotriva voinței lui, dar în goana după tratemente experimentale la clinici renumite uită că banii nu pot cumpăra orice și că riscă să nu afle niciodată cine a fost fiul ei cu adevărat.
Și totuși o rază de lumina de lumina se ivește în viețile lor, Stella și Will se îndrăgostesc tocmai pentru că au viziuni atât de diferite despre modul în care trebuie să înfrunte realitatea. Stella înțelege încetul cu încetul că are dreptul să fie fericită, că are dreptul să renunțe la lista ei cu lucruri de făcut, să fie spontană, să facă lucruri nebunești pe acoperișul spitalului sau să fugă în toiul nopții cu el pentru a vedea luminițele de Crăciun. Povestea lor ar putea să fie una fericită, dacă nu ar trebui să stea mereu la cinci pași distanță pentru ca Will să nu o poată infecta cu B. cepacia, o bacterie care o data contactată nu mai pleacă și care te scoate automat de pe lista de transplant de plămâni. Plămâni noi, e darul pe care toți pacienții de fribroză chistică și-l doresc, din păcate unii nu apucă să se vadă în capul listei de transplant. Will știe ce oportunitate însemană asta pentru Stella și înțelege că singurul lucru care stă între ea și noii plămâni este chiar el, el poate să o infecteze, el poate să o omoare. Dar o iubește, o iubește mai mult decât orice pe lumea asta și ea îl iubește și este gata să renunțe la plămâni pentru a-și putea trece mâna prin părul lui, pentru a-I putea simți inima bătând pe pieptul ei.
Pentru prima data simt intreaga povara a fiecarui centimetru, a fiecarui milimetru din cei cinci pasi dintre noi. Imi strang puloverul mai aproape de corp si intorc privirea spre teancul de saltele de yoga din colt, incercand sa nu dau atentie faptului ca distanta aceasta va exista intotdeauna.
Cei trei trăiesc aventura vieții lor, chiar când știau că timpul lor este pe terminate, când credeau că nu vor mai descoperi niciodată ce este dragostea. S-au pregătit toată viața pentru acest moment și totuși sfârșitul îi ia pe nepregătite, dar nu există mod mai frumos de a te stinge, decât închizând ochii cu siguranța că ai fost, ești și vei fi mereu iubit.
E doar viața, Will. Care se va sfârși înainte măcar să ne dăm seama.
La cinci pași de tine înseamnă speranță, loialitate, prietenie, suspans… o carte pe care nu ai cum să nu o iubești.
Alte recenzii de la Rachel Lippincott:
